Lumea pețitoarelor de altădată

În pețit...
O prezență constantă în societatea românească - dar nu numai - au fost întotdeauna pețitorii. Aceștia erau cei care se îndeletniceau cu „potrivirea destinelor” și cu „facerea de căsătorii”. Ei erau de cele mai multe ori „tocmiți dintre cei buni de gură, veseli şi care se pricepeau la peţit sau stărostit“. Intermedierea făcută de ei era deosebit de importantă pentru că: “oricine știe că multe femei nu se pot mărita pentru că moravurile interzic femeii de a alege și de a se oferi ea însăși după plac. Ea trebuie să se lase pețită, adică aleasă, dar ea singură nu trebuie să pețească. De nu o va cere cineva, ea intră în marea oștire a bietelor femei care nu și-au atins scopul vieții și care din pricina lipsei unei existențe sigure ajung în mizerie, ba de multe ori, de râsul lumii. (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)

În lumea satului “primul pas spre realizarea căsătoriei este pețitul. Pețitul îl face feciorul și părinții săi printr'o cunoștință sau rudă, de obicei o femeie, care este trimisă la familia fetii, unde aduce la cunoștință dorința celor din partea cărora a fost trimisă, de a lua pe fată în căsătorie. Pețitoarea mai expune care-i situația feciorului și ia la cunoștință situația fetii precum și răspunsul părinților fetii la cererea în căsătorie”. (Ilie Radu – “Monografia satului Belinți” – revista “Sociologie românească” – 11 noiembrie 1936).

Pețitorii erau o prezența indispensabilă și pentru aranjarea căsătoriilor celor din clasa avută. O cronică de la sfârșitul secolului al XVIII-lea ne spune că “Gheorghiță Jianul, al doilea fiu al lui Hagi Stan, se însoară în 1781 cu Zoița, fiica puternicului boier Ștefan Pârșcoveanu; pețitoare fuseseră o Știrboaică și o Bengească.” (Constantin V. Obedeanu – articolul “Ceva despre Neamul Jienilor” – publicat în “Arhivele Olteniei” din iulie-august 1925). Pe la sfârșitul secolului al XIX-lea intermedierea căsătorilor devenise deja o afacere: “nenumărate agenții de căsătorie, puternic  organizate, pețitori și pețitoare de tot felul, se îndeletnicesc cu negoțul și caută candidați pentru ‹‹ sfânta căsătorie ››. Acest negoț e plin de câștig mai ales atunci când se ‹‹ lucrează ›› pentru membrii claselor înalte.”  (A. Bebel  - “Femeia în trecut, prezent și viitor” - 1898)

Nu îmi propun însă să fac o istorie a acestei îndeletniciri milenare. Vă invit doar să pătrundem împreună în lumea unei pețitoare din perioada interbelică. Numele ei era Clementina  și era “o femeie fină, de un romantism exagerat, care-și ducea viața din greu, alergând de dimineța până seara pe vreme oricât de rea, de la un capăt la altul al Bucureștiului, predând lecții de franceză”. D-șoara Clementina a renunțat la ocupația de profesor  “pentru că îi mergea prost de tot” – nimic nou sub soare, nu-i așa? – pentru a intra în lumea pețitoarelor:

Și începu a-mi povesti primul ei târg în noua meserie. Cunoștea o familie cu o fată rahitică care se topea de dorul dragostei, după un cămin al ei. Banii nu-i lipseau, era însă moale, timidă. Și unui avocat, om bun dar fără noroc, căruia cu toate studiile strălucite nu-i ieșea în cale nici urmă de client și se distrugea în mizerie cruntă, i-a dat putința să se apropie cinstit de această ființă.

La cununie asistă și...
pețitoreasa
- Cinstit! Cum poți avea sinceră credința că ai să porți alături toată viața o ruină a naturii?
- Nu era tocmai așa. Fata avea chipul plăcut. Doar umerii îi erau aduși, de-ți făcea impresia că poartă un mic gheb. Apoi nici el nu era cine știe ce frumusețe: dar dacă-i vorba să ceri părerea ochiului, ce amarnic te mai poți înșela.
- Și ce ți-a ieșit de aici?
- Bani și cadouri cum n'am câștigat de pe urma a lunii întregi de muncă în cealaltă îndeletnicire. A fost, e drept, truda grea până am reușit să vâr băiatului în cap ideea c’o soție care n'are tocmai o înfățișare pe sprânceană, cu un suflet frumos, poate aduce înmiit mai multă fericire. Și-am avut dreptate. Oamenii s'au înțeles și-o duc și astăzi minunat de bine.

Câștigul ușor i-a dat curaj. A început să colinde prin familii, să lege cunoștințe, să pătrundă situații…

- Nici nu-ți dai socoteală ce întinsă e “pețitoria". Femei tinere, bătrâne, mare parte de bună condiție social, nu trăiesc decât din asta. M'am isbit și eu de văduva unui general care cu toată pensia rămasă de la bărbat, se ocupa cu pețitul mai vârtos ca una care a apucat meseria de când e ea. A fost înșelată într'un loc și nu s'a lăsat până n'a desfăcut tot ce muncise.
- Și-ai încheiat târguri multe până acum?
- Am lucrat ceva. Am avut dibăcia să mărit și-o babă.
- Ce spui!
- I se urâse cu singurătatea și nu știa ce să mai facă cu banii. În timpul acesta un nenorocit de inventator îmi tot bătea drumurile. Lucra, spunea el, la o motocicletă aeriană și-i mai trebuiau ceva parale ca s'o poată pune la punct. Un caraghios, bătea câmpii. Dar era bine ca bărbat. Asta-i trebuia și bătrânei. Aici la mine am făcut “vederea" și ea își pierduse într’atât cumpătul, mai dihai ca o fată mare.

Clementina de altădată, doar cu o valiză jerpelită singura avere, avea acum interiorul ei cu mobilă proaspăt cumpărată.

- Am și ceva parale, căci vine câte o epocă când vlaga-ți slăbește și nu mai poți pune atâta siguranță și căldură ca să poți convinge pe cineva. Și-atunci stau frumușel în casă la gura sobei sau afară la soare, după cum e anotimpul, trăind numai pentru mine. Ce vrei, trebuie să ne mulțumim cu viața așa cum e. Visurile îți aduc numai distrugere. Poezia rămâne în cărți.

D-ra Clementina avu un mic râs ciudat.

- Ceea ce-i curios e că altădată, când aveam o meserie cu oarecare prestanță, treceam nebăgată în seamă de bărbați. Astăzi lucrurile s'au schimbat cu totul. Medici, profesori, avocați se întrec cu toții în curteniri. Eu le vorbesc de partida cu care vreau să-i încurc și ei mă privesc în ochi cu alte gânduri.
- Și de ce nu te oprești la unul care să-ți convină și ca situație și ca vârstă?
- Când după ani de alergare am adunat o avere bunicică, fii sigură că pretendenții serioși n'au să lipsească, numai că atunci are să fie prea târziu.”

(extrase din articolul semnat de Margareta Nicolau - “Făuritoarele căsătoriilor” – publicat în revista “Realitatea ilustrată” din 15 aprilie 1934).

Că lucrurile nu se aranjau întotdeauna așa cum și-o doreau tinerii căsătoriți și… pețitoarele, ne-o spune cu umor Lepus – redactor al revistei „Furnica” pe la începutul secolului trecut:

Îngerul Cucoanei Veta


Să mă’nsoare, zor nevoie
Coana Veta, pețitoare,
Cu o fată cu avere,
Tânără și’ncâtătoare.

- Despre partea frumuseții,
Poate chiar să fie slută,
Principalul, Coană Veto,
Cât se poate de avută.

Dacă ai așa partidă
Gata sunt de’nsurătoare.
Însă cine’mi garantează
Că-i... pardon...
- Ce? Fac prinsoare!

- Faci prinsoare? De minune
Vezi, ideea mă’nfioară
C’ar putea să fie altfel,
Cum am zice: Domnișoară!

- Las pe mine, duc eu grijă,
Rău desigur n’o să-ți pară.
Nu te mai gândi la asta
Că e parte secundară!

Mâine chiar, nu mai departe
Mergi cu mine la vedere.
Vezi de fi charmant cu soacra
Și gătit cum moda cere.

Fata e un înger candid
Cum nu cred altul să fie.
Și modestă ca o ‹‹ maică ›› !
Și cuminte, lumea știe.

***

Iată-mă’s și ginerică.
Tămbălău și plictiseală,
Dragoste cu mama soacră,
Și cu fata... cheltuială.

Natural în contul zestrei!
Uf! Respir de astă-dată
Am scăpat de birt acuma
Și de casă mobilată.

***

Merg acum la fapt de-adreptul:
După nuntă’n timpul mesei
Uite-așa în timpul mesei
Îi veni rău – Cui? – Miresei.

Toată lumea zăpăcită
Nu știa cum să se poarte
Eu dau fuga după doctor
Să scap zestrea de la moarte.

La întors, altă surpriză!
Găsesc lumea consternată,
Coana Veta cu mireasa,
Mama soacră leșinată!

- Domnu-i doctor, zic miresei
Când văd gluma că se-ngroașă.
Coana Veta strigă’ntr’una:
Adă tontule o moașă!
Iar alături două fete
Vrând s’arate că’s deștepte:
- De – ziceau – copilul naibei
Nu putea să mai aștepte !?

Când văzui una ca asta
O rupsei atunci la fugă
De credea-i că vin din urmă
Turci, tătari să mă ajungă.

Nu-i nevoie de detaliuri,
A-ți ghicit ce se’ntâmplase
Strânsă în corset mireasa
Și dansând mult... avortase.

Tot avui noroc la fine
Căci de nu-i venea miresei
Ca să nască’n timpul mesei
Dădea puiu peste mine.

Și așa pierdu-i și zestrea
Când n’aveam nici para chioară
Căci crezând că iau o fată
Dădu-i peste-o... Domnișoară!

De-ar fi să mă’nsor vreodată
Am spus Vetei, ca să știe.
Că întâi consult o moașă
Și-apoi merg la primărie!


Citește mai mult... »

Despre sărut…

Despre sărut suntem tentați să credem că ar fi un gest vechi de când e lumea. Cu toate acestea, cele mai vechi informații legate de acest mod de interacțiune umană au fost găsite abia în scrierile vedice din India (din jurul anului 1500 î.e.n.). Tot în India, un mileniu mai târziu, sărutul este menționat în Mahabharata” ca fiind un semn al afecţiunii dintre oameni.

Brâncuși - "Sărutul"
Obiceiul de a-ți săruta iubita, membrii familiei sau prietenii a devenit comun probabil abia în antichitate. Grecii foloseau - pentru a numi sărutul - cuvintele “philein” sau “kunein”, dar ele nu se refereau sărutul pasional. Philein desemna sărutul oferit de conducătorii militari altor bărbaţi și erau o formă de recompensă pentru bravura militară. Kunein era considerat un mod de exprimare a respectului. Se pare că sărutul ca semn al dragostei este definit pentru prima dată de romani: “Romanii, totdeauna ordonați, îl clasificau în trei categorii: “basium", schimbat între rude și prieteni; “osculum" prilejuit numai între frați și cunoscuți și, în sfârsit, “suavium", sărutul clasic al îndrăgostiților.
Sărutul putea avea de asemenea în acele vremuri și o valoare ritualică: “multe noroade din antichitate îi sărutau pe morți ca să le aspire sufletul ce-și lua sborul”Primele interdicții ale sărutului aparțin și ele antichității: “în antica Romă, Tiberiu interzicea cu strășnicie “osculum cotidianum” (sărutul zilnic), întrucât de la el se propagau multe infirmități, iar Cato își oprea femeile să se sărute de față cu copiii.”
Sărutul mâinii este un obicei des întâlnit în antichitate: “În Iliada, Priam sărută mâinile lui Achille implorându-l să-i restituie cadavrul lui Hector. De asemenea  romanii vechi dădeau inferiorilor să le sărute mâna.
Primii creștini “au ocolit sărutul, deoarece prin el trădase luda pe Mântuitor”. Cu toate acestea, în anii de început ai creștinismului, se încetățenește obiceiul ca tinerii căsătoriți să se sărute la sfârșitul oficierii ceremoniei religioase de cununie, întărind în acest fel legământul pe care și-l fac unul altuia în fața lui Dumnezeu.  Ceva mai târziu “apostolul Pavel întemeie uzul sărutului păcii cu care frații călugări se salutau în sihăstriile lor, de-alungul lumii.”
Un sărut între eschimoși
Gestul sărutului și semnificația erau diferite în funcție de țară: “Multe popoare sărută cu... nasul. Eschimoșii și pământenii din Țara de Foc - ca să dăm numai un exemplu - sărută frecându-și nasul unul de altul. Acest fel de sărutare, poate din cauza originei lui, a fost botezat “sărutul malaez". Chinezii își ating obrajii rând pe rând, mirosindu-se între ei. Chiar “Citongii" din India, când vorbesc despre sărutare, zic “a mirosi" și, ca să ceară un sărut, îndrăgostiții cer “un mirositor."

Rușii din vremea Imperiului țarist obișnuiau să se sărute în ziua de Paști, oriunde s'ar fi întâlnit, schimbând urările rituale “Christos woskresi" (Christos a înviat!), “Voistino woskresi" (Adevărat a înviat!). Obiceiul acesta mai dăinuește încă și astăzi la multe popoare, mai cu deosebire la anglo-saxoni, ca sărutul sub vâsc, în seara Sfântului Silvestru. Olandezii și englezii socotesc imoral sărutul între bărbați. În evul mediu apare și “sărutul franțuzesc”, care se dădea numai pe obraji.

Sărutul franțuzesc  care...
 lasă urme pe obraz
Sărutul a avut și o valoare legală în Statele libere ale Americii de Nord, în tribunalele cărora era destul să se sărute Biblia, spre a da o formă solemnă și absolută unui jurământ.”
În unele state europene precum Marea Britanie sau Germania, gestul sărutului pe obraz se practica atât între femei cât și între acestea și bărbați, dacă aceștia se cunoșteau bine între ei sau dacă erau din aceiași familie. Importanța sărutului de despărțire era atât de mare în Anglia încât femeile, atunci când bărbații lor plecau pentru mai mult timp pe mare, îi sărutau atât pe soți cât și pe însoțitorii acestora. Tot în Anglia însă, era considerat un sacrilegiu ca bărbații să se sărute între ei pe obraz.

Un sărut...
cinematografic
Epoca interbelică – datorită apariției cinematografului – a fost perioada în care sărutul a fost ridicat la rang de artă: “Odată cu apariția cinematografului, sărutul a suferit o evoluție însemnată. El a fost măsurat cu metrul (notă: de peliculă) și minutul și fiecare star sau divă a ținut să se lanseze și să-și breveteze sărutul printr'un fel cât mai characteristic și personal. Astfel, au ieșit săruturile de femei fatale, pe vremea Polei Negri și a Tedei Bara; de seducătoare, tip Marlene Dietrich și Greta Garbo, precum și o mulțime de alte “wamp", începând cu Joan Crawford, Clara Bow și sfârșind cu întreg convoiul colegelor lor. Cam în aceeiași măsură s'a urcat și gama săruturilor bărbătești, de la Valentino, la Gilbert, Menjou etc. etc.".

Japonezi - dragoste exprimată
 doar prin tandrețea privirilor
Dar și în câmpul acesta se desfășoară o mare contraofensivă. Întâi, japonezii care neavând sărutul printre instituțiile și limbajul lor, au pretins ca filmele trimise în Japonia să fie lipsite de acel act neînțeles lumii lor. În urmă, au intervenit legile morale și cenzurile, care au disciplinat sărutul într’un hotar matematic de atâtea minute și atâția metri. Dar și în acele câteva minute și câțiva metri sărutul îngăduit trebuie să fie supus strășniciei unor anumite reguli.”

Nu mă sărutați !"
Tot în perioada interbelică însă: "Un bacteriolog american a pornit o luptă aprigă împotriva sărutului, definindu-l ca un microb aducător al nu știu câtor boale și alte nenorociri ce se abat asupra seminției omenești. Dar și această descoperire păcătuiește prin prea puțină originalitate. Principiul higienic al interzicerii sărutului s'a răspândit în lume mai ales pentru apărarea copiilor de posibilitatea infecțiunilor. Chiar astăzi copiii americani, pe stradă, acasă și oriunde, umblă cu o pestelcuță la gât pe care sunt brodate vorbele “Nu mă sărutați !".

Ultimul, în sfârșit, a apărut sărutul radiofonic. Numai că de aici s'a iscat un mare neajuns. Cum sărutul natural pare să nu fie destul de radiogenic, interesații au trebuit să caute un surogat, care să dea ascultătorului de departe impresiunea sărutului autentic. Și l-au găsit frecând o bucată de plută de geamul unei oglinzi. Nu e profanare?...

Epoca noastră a mai adăugat un capitol la această lungă listă a tipurilor de sărut (romantic, amical, ritualic, de vasalitate, de respect, radiofonic...): sărutul virtual. Acesta este un sărut la distanța, simulat prin trimiterea de emoticoane în spațiul virtual sau prin scrisori pe ale căror pagini este imprimat conturul buzelor. Nu e și asta o profanare ? 



Sursa: articolul „Sărutul” – semnat “G.R.” – publicat în revista Realitatea Ilustrată” din 20 februarie 1935

Citește mai mult... »

Căţelul pământului


Între creaturile supranaturale imaginate de poporul român, Căţelul pămăntului ocupă un loc aparte. De ce aparte? Pentru că, spre deosebire de ursitoare, zâne, ielestafiistrigoi sau joimăriţe – ca să numesc doar câţiva dintre aceşti prieteni sau duşmani imaginari ai românului – Căţelul pământului (numit şi Câinele pământului, Grivan sau Ţâncul pământului) are un corespondent în lumea reală. Acest corespondent este un rozător care se hrăneşte cu rădăcini şi care trăieşte în tainica lume subpământeană, ascuns de ochii oamenilor: orbetele. Conform legendelor însă, Căţelul pământului “este o vietate, se pare asemănătoare câinelui, dacă nu chiar un câine, care trăieşte în fundul pământului, departe de sate, deci de locurile în care se fac fântâni. Câteodată iese noaptea pe faţa lumii, şi prin lătrăturile lui, dacă nu şi prin muşcătură, caută să înspăimânte ori să vatăme pe drumeţii rătăciţi, când întunericul este mai greu. Sunt oameni care povestesc că l-au văzut, că l-au auzit; alţii spun chiar că îl aud lătrând în fundul pământului, dacă pun urechea în pământ.(1)
Această credinţă este menţionată de altfel și de Mihai Eminescu în poezia “Strigoii”:

În numele sfântului
Taci, s-auzi cum latră
Căţelul Pământului
Sub crucea de piatră
."

Cățelul pământului speria și alunga chiar și pe celelalte duhuri din locurile pe unde el hălăduia:

“ Duhurile nu se simt la locul lor
pe unde buha uhuie înfiorând.
Pe unde latră căţelul-pământului
ele se simt la fiece pas stingherite.”
(Lucian Blaga – “Duhuri și oglinzi”)

Orbetele mic
O frumoasă legendă care circula în vechiul Regat ne dă şi explicaţia vieţii subterane a acestei vietăţi. Legenda spune că la început orbetele era un câine care păzea curtea unui gospodar bogat. Într-o bună zi, Dumnezeu însoţit de Sf. Petru, se plimbau printre oameni ca să le vadă nevoile. În timpul plimbării ei au ajuns şi prin preajma casei bogatului. Acesta însă, văzându-i îmbrăcaţi sărăcăcios,  şi-a asmuţit câinele asupra lor. Dumnezeu s-a supărat şi a privit mai întâi pe gospodarul cel bogat iar acesta s-a transformat pe dată în scrum. Şi-a întors apoi privirea către câinele lui de pază, iar acesta, de frică, s-a făcut mic și s-a ascuns în pământ. De atunci, câinele pământului trăieşte sub pământ, ascuns privirilor oamenilor.

Iată ce relatează etnograful Romulus Vulcănescu în volumul său "Mitologie Română": "Căţelul pământului duce o viaţă subterană în preajma cimitirelor din afara satelor, a crucilor şi troiţelor de hotare. Are înfăţişarea unui câine scund, lung, de culoare albă, cu ochii nu vede, o gură puternică, un glas strident. Iese noaptea din pământ, umblă lătrând în preajma drumurilor, a pădurilor şi în pustietăţi.(...) Făptură mitică funerară se aseamănă cu Cerberul, iar în privinţa obolului (cerut de la morţi), cu Charon, care pentru acelaşi obol trece sufletele cu barca lui infernală peste Styx. Doar se aseamănă, el nu are legătură cu trecerea sufletelor peste Apa Sâmbetei, în drum spre Iad, deşi deţine atribute infernale (...) Lătratul lui strident prevesteşte moartea sau alte nenorociri pe capul celui care-l aude la miezul nopţii, între toaca din cer şi cântatul cocoşilor. Din folclorul mitic căţelul pământului pătrunde în plastica ecleziastică, în care îl întâlnim sub formă de suporturi-picioare de jilţuri în două biserici bucureştene - Sf. Ilie Rahova şi Mielari."


Căţelul pământului – creatură fantastică moștenită se pare din mitologia dacilor – aduce nenoroc celui care întâmplator îl vede şi este cel care prin lătratul puternic, „cu glas ca de zimbru”, prevesteşte moartea. El controlează mormintele şi muşcă morţii de nas sau de urechi dacă nu au fost înmormântaţi respectându-se datinile:

Trei zile şi trei nopţi de-a rândul, cât stă mortul la început în groapă, vine la el Ţâncul pământului şi-l întreabă:
- Ce-ai venit peste mine?
Mortul îi răspunde:
- Am să plătesc!
Dar Ţâncul pământului nu-l slăbeşte şi trei zile şi trei nopţi la rând tot îl cihăleşte şi-l trage de nas. A treia zi el zice:
- Plăteşte-mi!
Şi mortul, de are un ban în mână, îl plăteşte; de nu, i se roade nasul, de merge omul slut la judecata de apoi.”(1).

Țâncul pământului
Tocmai de aceea, prin Transilvania, după înmormântare, merg două-trei neamuri la mormânt, îl stropesc cu apă, îl tămâiază și fac 15 mătănii, în timp ce toiagul arde, pentru ca mortul să nu fie lătrat de Cățelul pământului”.

Voi încheia spunându-vă o altă frumoasă legendă în care Țâncul pământului apare în prim-planSe zice că Dumnezeu, când a urzit lumea, a urzit prea multe și că acestea nu încăpeau sub cer. Ce să facă? Ce să dreagă? Ca să afle, trimite albina să ispitească pe Țâncul pământului. Albina a mers la Țâncul pământului, dar acesta n’a voit să-i spuie:
- Dacă-i Dumnezeu, lasă că știe singur ce să facă!
Albina, cuminte, nu s’a dus, ci s’a ascuns lângă poarta lui. Țâncul pământului, crezând că-i singur, a zis:
- Hm! El mă întreabă pe mine ce să facă. Da de ce nu strânge pământul în mână, că s’ar face ici dealuri, colo văi, și atunci toate ar încăpea pe lume.

Albina cum a auzit, a zburat la Dumnezeu și i-a spus ce a auzit. Dumnezeu, pentru lucrul acesta a blagoslovit-o să facă miere și oamenii să mănânce. De aceea e albina bună la Dumnezeu.” (1).

Sursa: (1) – Tudor Pamfile – „Mitologie românească - Dușmani și prieteni ai omului” – 1916.

Citește mai mult... »

Supersitiții (oglinda, foarfecele și pieptenele)

Noi românii suntem prin firea noastră un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţeză viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Suntem supersţioşi, dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri cu voluptate celor din preajma noastră. Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiţii referitoare la trei obiecte care ne stau mereu prin preajmă – oglinda, foarfecele și pieptenele – culese acum mai bine de un secol de doi dintre marii etnografi români: Artur Gorovei și George S. Ioneanu:

OGLINDA

- să nu pui oglinda pe peretele de la răsărit pentru că atrage necazuri;
- dacă cineva visează că așază oglinda se zice că în curând va plânge;
- copilul mic nu trebuie să se arate în oglindă până ce nu împlinește anul pentru că se deoache singur văzându-și chipul; de asemenea există credința că dacă copilul se va uita în oglindă înainte de a împlinii un an îi vor ieși dinții anevoie sau că va deveni afemeiat atunci când se va face mare;
- înainte de a se duce la joc, fetele trebuie să spele oglinda și cu apa aceea să se spele și ele, zicând: ‹‹Cum nu poate nimenea să se gătească fără oglindă, așa să nu poată nici flăcăii să joace făr’ de mine!››;


- se crede că mireasa care merge la cununie trebuie să ia în sân o oglindă și o bucățică de zahăr și să pună zahărul în bucatele mâncate de soacră pentru ca să fie văzută bine” de aceasta;
- nu e bine ca femeia care a născut de curând să se uite în oglindă pentru că va face copii curând;
- seara nu e bine să te uiți în oglindă pentru că îmbătrânești;
- noaptea nu te uita în oglindă pentru că “îți faci de urât” și „îți pier vederile”;
- să nu te uiți după un bubos în oglindă, imediat, ci mai târziu, pentru că altfel îi iei bubele;
- nu este bine a mânca uitându-te în oglindă, pentru că astfel îți mănânci norocul;
- când cade oglinda din cui și se strică, e semn de moarte;
- oglinda din casa în care este așezat un mort se acoperă cu un tulpan negru ca să nu mai urmeze și alți morți în acea casă”.



PIEPTENELE

- seara, când se apropie de ferestre, îngerii nu trebuie să găsească pe pervaz nici pieptene nici lulea, pentru că sunt necurate;
- să nu dai cu mâna de pe pieptene pe la nas, ca să nu faci bube la nări;
- dacă îi cade cuiva, pe când se piaptănă, pieptenele cel rar din mână, se crede că are să-i vie un oaspete care vine rar; dacă îi cade pieptenele des, atunci îi va sosi un oaspete care vine des;


- dacă îți cade din mână pieptenele în timp ce te piepteni e semn că vei păți ceva rău; dacă însă îl vei șterge imediat cu o “petică”, nu vei păți nimic;
- să nu lași copii mici să se joace cu pieptenele pentru că altfel fac “limbariță”;
- dacă se piaptănă o femeie și își împletește părul, dacă îi rămâne din greșeală o viță de păr neîmpletită, „apoi îi stă înainte o călătorie lungă”;
- în perioada “Sfinților surghinați” – 11-23 noiembrie – nimeni nu trebuie să se pieptene pe cap, pentru că “fiind părul încâlcit, lupii se vor încurca prin păduri, se vor pierde prin ele și astfel nu vor putea da de urma locurilor prin care pasc turmele”;
- când se pierde o vacă la pășune trebuie să iei doi piepteni și să bagi dinții unuia în dinții celuilalt; “astfel cum stau dinții pieptenilor încleștați unii de alții, așa vor sta și gurile lupilor la vederea vacii”;
- cel ce va umbla cu pieptenele în ziua de Sf. Andrei va fi mâncat de lup; de aceea, mai cu seamă femeile, trebuie să se ferească a umbla cu pieptenele și nici nu trebuie să îi rostească numele;
în perna care se pune sub capul unui mort trebuie să se pună săpunul cu care a fost spălat, pieptenele cu care s’a pieptănat și acul cu care i s’au cusut hainele, “ca să aibă și pe ceea lume săpun de spălat, pieptene de pieptănat și ac cu care să coase”.

FOARFECA

- pentru ca un copil să nu fie furat din leagăn atunci când femeile sunt silite să iasă din casă, acestea lasă de pază pe lângă copii o mătură și un foafece;
- dacă vei da cuiva o foafecă cu vârful îndreptat către dânsul, atunci te vei certa în curând cu acea persoană;


- dacă îți scapă o foafecă în apă în timp ce tai cu ea, e semn că vei primi oaspeți pe care nu i-ai văzut de mult timp:
- celei dintâi cămeși care i se face unui copil trebuie “să i se treacă prin gură de trei ori foafecele cu care a fost croită, ca să fie copilul tare ca foarfecele”; de asemenea înainte de a te îmbrăca cu o cămașă nouă, “să dai cu foafecele de trei ori prin ea, că e bine pentru sănătate”;
- când tai ceva cu foarfecele și le uiți deschise sau dacă pui foarfeca deschisă pe masă e semn de certă în casă;
- nu folosi foafecele în ziua de Anul Nou dacă vrei să ai un an îmbelșugat:
- în seara de Sf. Alexie se leagă foarfecele cu ață pentru ca “gurile jivinelor să fie întreg anul legate și asfel să nu se poată atinge de vite”;
- se crede că norocul oilor este pe frunte; de aceea “se și încep a fi tunse de la frunte, unde se face cu foarfecele semnul crucii”.


- Artur Gorovei – “Credinți și superstiții ale poporului român” – Editura Librările Socec&Comp. – 1915;
- George S. Ioneanu – “Mică colecțiune de superstiții ale poporului român” – Editura Modernă A. Davidescu – 1888.

Citește mai mult... »

Inelul de logodnă



Inelul de logodnă – o materializare a promisiunii pe care și-o fac viitorii miri că își vor fi fideli unul altuia și că se vor căsători în viitor – are o istorie milenară. Având forma unui cerc – fără început și fără de sfârșit – inelul de logodnă este un “simbol al credinței conjugale, al legăturii spirituale și trupești între două ființe întovărășite pentru toate fericirile și durerile vieții.”(1)


Inelul de logodnă se poartă azi, de cele mai multe ori, pe degetul inelar al mâinii stângi. Există însă și țări europene în care inelul de logodnă se poartă pe inelarul mâinii drepte sau în care se ține în perioada logodnei pe mâna stângă, fiind mutat pe inelarul mâinii drepte în timpul ceremoniei căsătoriei. De ce a fost ales cel de al patrulea deget de la mână pentru a purta acest simbol al comuniunii? Pentru că “a existat multă vreme credința că de la degetul inelar (degetul al patrulea) pornește o venă de sânge direct la inimă (vena amoris) și de aceea inelul a fost un semn de iubire.” (1).

Nu a fost însă întotdeauna așa: “La care deget nu s'a purtat inelul? În timpul Renașterii inelul se purta în degetul cel mare. În Franța se purta inelul în degetul arătător - precum îl purtau și evreii de altădată – iar în Evul Mediu se purta inelul în degetul al patrulea  al mânei drepte (inelarul de azi) numai de cavalerul care era împotriva căsătoriei și voia să arate astfel, în chip public, ca ține la desăvârșita lui libertate.”(1).

Istoria inelului de logodnă începe – se pare -  în Roma antică. Enciclopedia Universală Britannica menționează că: "dăruirea unui inel de logodnă era un vechi obicei roman. Inelul era probabil un simplu angajament, "pignus", că va fi încheiat un contract. În timpul lui Plinius (cca. 70 d. Hr.), obiceiul conservator încă cerea doar un simplu inel de fier.”(2) Cel mai vechi inel de logodnă creștin a fost găsit tot în catacombele Romei și datează din secolul al II-lea.

Logodna Fecioarei Maria - Rafael
În trecut inelul de logodnă era confecționat din “fier, os, cristal, fildeș sau lemn, acoperit de numeroase gravuri: la evrei un templu sau numai chivotul legei, la romani o cheie, care arăta că bărbatul e păzitorul casei. (…) Toate legendele spun că inelul de căsătorie al lui Iosif dulgherul cu fecioara Maria, era de onix și ametist, iar puterea lui de-a face miracole s'a dovedit neîntrecută. Astfel că numeroase biserici s'au pomenit, stăpânitoare ale “adevăratului" inel.” (1) Abia pe la mijlocul veacului al XVIII-lea obiceiul de a confecționa inelul de logodnă în forma pe care o cunoaștem astăzi – un cerc subțire din aur -  devine comun tuturor europenilor. Obiceiurile și ritualurile legate de oferirea și de purtarea inelului de logodnă au diferit de la țară la țară:

“În Islanda inelele erau de os, de fier sau de lemn și uneori atât de mari încât încăpea prin ele mâna toată. Logodnicii își dădeau mâna printr'un inel uriaș, fixat pe un stâlp.
După ritualul bisericii ortodoxe orientale inelul de logodnă se poartă la mâna dreaptă și e schimbat de trei ori de la locul lui înainte de a rămânea definitiv în “inelar". S'ar putea să fie aici o legătură cu rolul pe care-l joacă numărul 3 în toate legendele și miturile Rusiei: părinții au totdeauna trei fii, eroii trec prin țări în număr de trei ori nouă, cei mai voinici au 33 de ani și toți își ajung țelul la a treia încercare.
La Greci e obiceiul să se schimbe la logodnă două inele: unul de aur și altul de argint. La Armeni, când două mame se'nțeleg că urmașii lor (în vârstă de doi-trei ani) să se căsătorească - ceea ce părinții admit, la rândul lor, fără mare greutate - mama băiatului, întovărășită de două femei în vârstă și de un preot, se duc la părinții fetei și oferă copilei un inel, în numele viitorului soț. Băiatul e adus și el, popa citește câteva versete din Biblie, binecuvântează pe logodnici și micul logodnic e obligat, până la căsătorie, să dăruiască în fiecare an micei logodnice, câte o rochiță nouă.

Inelul de logodnă al Sfintei Ecaterina
Aceste obiceiuri există și în Europa, în familiile princiare. Inelul cel mai mic a fost confecționat și și-a jucat rolul la logodna lui Henric al VIII-lea, pe atunci prinț moștenitor. “El" era în vârstă de 8 luni, iar “ea", prințesa Mary, în vârstă de 2 ani. Un reprezentant al prințului a vârât în degetul “logodnicei" un mic inel, acoperit de diamante și slujba religioasă a avut loc cu toată solemnitatea.

În Anglia și America se obișnuiește a se împărți tinerilor și fetelor care au luat parte la o logodnă, câteva fărâmituri din prăjitura comună, trecute prin inelul de logodnă, ca să le puie la căpătâi și să aibe vise plăcute. În ziua sfântă de 6 Octombrie e obiceiul în nordul Angliei ca trei fete să facă o prăjitură din făină, apă, zahăr și sare. O răsucesc de trei ori în cuptor, o taie în trei părți egale, fiecare parte în alte nouă felii, iar din una din felii se taie un inel. Se culcă toate trei într’un pat cu inelele atârnate în dreptul fiecăreia și sunt sigure că vor vedea în vis pe logodnicul ursit.” (1)

Românii au considerat întotdeauna inelul de logodnă ca având puteri magice. El îi unește pe cei doi logodnici dar are și puterea de a alunga spiritele rele din preajma lor sau de a se opune farmecelor sau vrăjilor. Artur Gorovei a menționat în lucrarea sa “Credinți și superstiții ale poporului roman” câteva dintre credințele românilor legate de inel:

“Dacă pierde unul dintre logodnici inelul de logodnă sau dacă se frânge, apoi se crede că logodna se va desface curând.” De asemenea se credea că cei care își uită inelele acasă atunci când merg la biserică pentru logodnă sau pentru cununie vor fi “nefericiți în viața lor”. Se spunea și că nu e bine “să ții inelul în degetul din mijloc, că n’ai noroc în dragoste.”

“E bine ca tot omul să aibă inel în deget, ca să nu se lege blestemurile de el, sau de alții, ale lui.” Deasemenea “ca să nu se prindă blăstămul de copii, femeile să poarte inele și cruci, de care, în acest caz se lipesc.” Cu toate acestea “la muncă e bine să ții inelul atârnat de o viță, de brâu” pentru a-l proteja. Pentru a avea noroc în dragoste “când se întâlnesc două fete care sunt logodite, să schimbe câte un ac, inel sau flori între ele.” Prin unele părți ale țării era obiceiul ca mireasa să se uite prin inelul de logodnă când sosea mirele la casa ei, ținând un ochi închis, “ca să n’o doară ochii la bătrânețe.” (3)

Surse:

(1) – articolul “Inelul de logodnă – tradiții din toate timpurile și toate locurile” publicat în revista “Realitatea ilustrată” din 14 decembrie 1929;
(2) – Enciclopedia Universală Britannica;

Citește mai mult... »