Fugi deochi, dintre ochi…

Una dintre superstițiile adânc înrădăcinate în conștiința poporului român – dar întâlnită și la multe alte popoare – este credința în deochi. Deochiul este privit de cele mai multe ori ca fiind o boală datorată puterii vătămătoare pe care o poate avea o privire malefică.  

 

Credința în deochi are o istorie milenară care “urcă în vremile vechi până la indieni, care numesc deochiul drichti-docha”. (1) În vechime, teama oamenilor de puterea pe care o poate avea o privire stăruitoare – admirativă sau invidioasă - era prezentă la popoare din aproape întreaga lume antică (în Franța, Polonia, Scoția) dar mai cu seama în țările din bazinul mediteranean (Grecia, Turcia, Italia, Spania) și în cele din Orientul Mijlociu.

 

 

În Italia “napolitanii dau cel mai mare crezământ jettaturei. Pliniu vorbind de vrăjitorii Iliriani, zice că privirea lor amețea și putea aduce chiar moartea. (…) În Africa (Abisinia) credința deochiului e iarăși răspândită. Un om mai de seamă, când vrea să bea, trebuie ca un servitor să-i ție înaintea ochilor o pânză ca să-l acopere de ochii cei răi. (...) Arabii cred și ei în deochi. Evreii cei habotnici merg mai departe, ei acoperă mâncarea lor și scot numai bucăți-bucăți spre a nu fi deocheați. (…) Turcii au și ei această superstițiune. Pentru ca copiii lor să nu fie deocheați, li se atârnă de cap o scufiță albastră. Spaniolii au mers și mai departe cu credința. Abatele Migne ne spune că un spaniol avea ochii atât de ageri încât uitându-se fix la ferestrele unei case, îi spărgea geamurile.” (2).

·         Citește și: Iubirea în farmece, cântece și… descântece

Românii cred că  deochiul poate fi făcut involuntar sau cu bună știință și că se manifestă îndeosebi prin dureri de cap, slăbiciune, stare de vomă, căscat continuu și febră la oameni, prin veștejire la plante și prin ”tânjeală la animale”. Ei cred de asemenea că toți oamenii pot cădea victime ale deochiului dar că cei mai expuși sunt copiii, fetele tinere și frumoase și de asemenea femeile însărcinate sau lăuze.

Metodele de a te apăra împotriva deochiului sunt numeroase. Cel mai răspândit obicei – întâlnit chiar și în zilele noastre – este acela de a purta un șnur sau o fundiță roșie la încheietura mâinii sau la gât. Se crede de asemenea că orice obiect din aur sau din argint purtat la gât, la urechi sau la mână poate să anihileze energia negativă a deochiului. Obiceiul de “a-ți scuipa în sân” sau de “a scuipa de trei ori la rând” copiii mici zicându-li-se “să nu-ți fie de deochi” e și el des întâlnit.

Tot pentru a proteja copiii împotriva deochiului românii din Moldova și din Muntenia fac pe fruntea copiilor frumoși un semn – un simplu punct sau o cruce - cu un tăciune, cu tină, cu cenușă sau chiar cu cerneală (benghi sau zbenghi):

“Benghiul se face astfel: se ridică piciorul drept cu călcâiul întors îndărăt în sus, iai cu degetele puțină tină de pe călcâi, o frămânți cu scuipat și cu frământătura aceasta îi faci copilului în frunte un punct rotund cât ține buricul degetului arătător.” (2). Acest ritual poate fi însoțit de cuvintele:

“Fugi deochi Dintre ochi, Că vine Mama, suflet îndărăt, Și cum vine te’nghite Și te prăpădește. Ce te-a făcut, Ca Dumnezeu Ce te-a lăsat,

Și tu (numele) să rămâi Luminat Și curat Ca argintul strecurat; Ca maică-ta, Ca steaua în cer, Amin!”

·         Citește și: Cântece și descântece de dragoste

Un obicei asemănător se practica încă pe la sfârșitul secolului al XIX-lea: pentru a nu fi deochiat un copil se spunea că e bine să-l lingi cu limba între ochi, să scuipi de trei ori în trei părți și să zici:

“Linge oaia mielișorul,

Ling și eu pe… (numele);

Între gene

Între sprâncene,

De deochi,

Între ochi.”

Cei care nu reușeau să se protejeze de “privirile cele rele” și erau deocheați trebuiau să recurgă la ritualuri magice destinate să vindece răul.

“Pentru a se vindeca de deochi fie pe un om sau un animal, se procedează în patru moduri:

a)   Se sting cărbuni;

b)   Se descântă;

c)   Se pun ouă la stele;

d)   Se toarnă plumb ori ceară.” (2)

Mihail Canianu descria fiecare dintre aceste practici în studiul “Din psichologia poporană: Deochiul și faptul” publicat în anul 1893:

Citește mai mult... »

Din tainele mătrăgunei

Credințele existente în cultura multor popoare, păstrate din antichitate și până astăzi, acordă mătrăgunei “o putere de farmec” cu totul aparte. Se credea pretudindeni că această plantă, considerată a fi “o ființă mijlocitoare între om și plantă”, putea “să dea vrăjitoarelor stăpânire asupra sufletului”. Mătrăguna este cunoscută la noi și sub denumirile de Doamna codrului, Doamna mare, Cireașa lupului, Mătrăgună-iarbă-bună, Împărăteasa buruienilor, Mătrăgiune, Floarea codrului sau Nădrăgulă.

Ion Simionescu, profesor al Universității din Iași în perioada interbelică, caracteriza astfel mătrăguna în studiul “Din tainele florilor” publicat în anul 1923: “Mătrăguna, poate cea mai otrăvitoare plantă de la noi, e tipul unei asemenea făpturi care leagă frumusețea florilor, cu otrava cea mai rea, în seama căreia poporul nostru, ca și alte popoare, îi pune atâtea, încât e denumită Împărăteasa buruienilor, Doamna mare. E una din plantele în adevăr cu port mândru, cu frunze late, cu flori mari, colorate violet-purpuriu, dar mai cu seamă cu fructele ca niște cireșe, negre, rotunde, cu pielița întinsă. E însă plină de otravă; rădăcina e otrăvitoare, ca și frunzele și fructele. Prinprejurul ei celelalte plante pot să fie rupte, păscute. Ea stă întreagă, în haina-i mândră, fără frică.”(1)

 

Rădăcini de mătrăgună

Otrava deosebit de puternică pe care o conține mătrăguna nu e însă singura explicație pentru locul important acordat acesteia în ritualurile populare: “curioasa asemănare cu un om, în cele mai felurite poziții, pe care o are rădăcina de mătrăgună, lasă frâu liber imaginației și superstițiilor, de mai multe ori seculare. Privind rădăcinile de mătrăgună pe care natura s'a jucat, dându-le chipul și înfățișarea omului, cei vechi i-au atribuit o personalitate omenească, putința de a face binele sau răul, ca și o influență hotărâtoare în viața cuiva.”(2)

Importanța acordată mătrăgunei reiese din toate ritualurile care o aveau ca eroină principală pe această adevărată  “Împărăteasă a buruienilor”: „Vânzătorii de adevărate mandragore (pentru că există și mandragore false, fabricate cu rădăcini de trestie, sau altele, și silite să ia forma omenească) refuză să destăinuiască ritualul cu care desgroapă rădăcinile. Se tem de o răzbunare supranaturală, iminentă și îngrozitoare. În evul mediu, când cineva descoperea o astfel de rădăcină, trăgea în jurul ei trei cercuri concentrice cu sabia, lega un capăt al rădăcinei de un câine și făcea astfel ca animalul să tragă rădăcina din pământ. Mandragora ieșea la suprafață cu un geamăt și câinele murea pe loc...” (2)

Rădăcini de mătrăgună - fotografii din "Ilustrațiunea Română" - 17 februarie 1937

La români, ritualul de dezgropare a rădăcinilor de mătrăgună era de asemenea unul cu totul special:

“Adevărate procesiuni se fac pentru a-i scoate rădăcina în seama căreia se pun minuni. De se culege pentru a înnebuni pe cineva, babele care scot rădăcina trebuie să se desbrace, la locul unde crește mătrăguna; își despletesc părul, făcând fel de fel de schimonosiri și mișcări ca un nebun. Când dimpotrivă se descântă pentru dragoste cu ea, procesiunea e alta. Trebuie o zi potrivită, înainte de Rusalii, pe noapte cu lună plină. Femeia, îmbrăcată cu cămașă curată, o sapă, îi dă pâine sau mămăligă, pentru ca în schimb să îi dea leacul Sfinției-Sale; apoi se pune să fiarbă în oală nouă, cu apă neîncepută, adusă din trei izvoare. O întreagă procedură, moștenire din vremurile adânci, când dorințele se căutau în minuni, cerute cerului ori pământului.”(1)

Uneori, mătrăguna dezgropată conform acestor ritualuri cu totul speciale era răsădită în apropierea casei, crezându-se că aduce noroc gospodăriei și că ajută fetele nemăritate să își găsească ursitul:

“Multe fete, ba, după cum mi s'a spus şi după cum am văzut şi eu singur, în vr'o câte-va locuri, chiar şi unele neveste aduc câte un corciu de Mătrăgună şi-l resădesc în grădină, ca la caz de trebuință să le fie la'ndemână. În cazul acesta se sapă Mătrăguna în ziua de Ispas (Înălţarea Domnului) de dimineaţă până a nu răsări soarele şi tot în această dimineaţă se resădeşte în faţa casei despre miază-zi şi mai ales în dreptul ferestrelor, menindu-se pentru norocul unui om anumit, care are a locui în aceiași casă, sau pentru care s'a săpat din pădure şi s'a adus. De casa, la care se află buruiana aceasta, se zice că totdeauna se ţine norocul, deci e bine să fie la toate. Cum că multe fete o seamănă prin grădinile lor cu scop ca să fie iubite şi mai alese decât altele, ba cum că unele o păstrează în oale chiar şi peste iarnă se poate vedea şi din următoarele versuri:

Mătrăgună de sub pat

Toată iarna te-am udat,

Şi tu nu m'ai măritat.

Firea-i floare blestemată,

Să nu-nverzești niciodată

Că nu m'ai făcut nevastă!

Cum se soroceşce şi se sapă Mătrăguna, când îşi face vre’o fată de dragoste, tot aşa trebuie să se sorocescă şi când are să fie resădită în grădină. Iar aici trebuie ţinută în cea mai mare curăţenie; la din contră, îndată se usucă şi piere.”(3)

O atenție specială era acordată mai ales rădăcinilor de mătrăgună păstrate în casă: “erau îmbrăcate cu veșminte de mătase înoite în fiecare lună, erau scăldate în fiecare Vineri în apă cu vin, li se dădea mâncare și băutură, iar în fiecare seară stăpânul casei nu se culca înainte de a fi salutat respectuos mandragora ce-i ocrotea căminul”.(2)

Principala utilizare a mătrăgunei era săvârșirea ritualurilor de aducere a dragostei: când făcea de dragoste se ducea fata la pădure, rupea mătrăguna cântând şi o purta cu sine; când făcea de urât, o rupea plângând şi o dădea flăcăului pe care îl fermeca ca să o poarte fără să ştie şi astfel “bine să nu-i fie”. Pentru că am adunat într-un alt articol câteva descrieri ale unor ritualuri de dragoste în care era “implicată” mătrăguna, nu voi reveni aici (citește aici articolul: Mătrăguna și dragostea). Aducerea ursitului nu era însă singura utilizare a mătrăgunei:

“Biblia pomenește mandragora ca remediu contra sterlității. Grecii și romanii o foloseau drept calmant și împotriva bolilor de ochi. Hipocrate, părintele medicinei, recomanda o fiertură de mandragoră celor frâmântați de gândul sinuciderii.”(2) Marele folclorist român Simion Florea Marian menționa într-un articol publicat în anul 1880 câteva dintre utilizările acestei plante în satele românești: “Mătrăguna serveşte româncelor şi ca medicament în contra frigurilor, a durerilor de măsele şi a sugelului. În cazul acesta încă se soroceşte cu pâine, sare şi rachiu, şi se aduce acasă cu curăţenie, ca şi pentru farmece. Cei ce au friguri, după ce-o sapă sau o rup, se leagă cu dânsa la cap, şi astfel de multe ori se vindecă; atâta e rău că acest medicament cam înnebuneşte pe cei ce-l întrebuinţează, dar nu după mult timp această neplăcere dispare. Dacă cineva are durere de măsele şi prin urmare se umflă foarte tare la fălci, să ia o frunză de Mătrăgună, să o ungă cu unsoare de gâscă şi să o lipească la umflătură, atunci - cui îi este de leac – îndată se vindecă. Mătrăguna e tot atât de bună şi la alte umflături, precum la sugel. În fine, se zice că această plantă e bună de nutrement pentru vite şi mai ales pentru vaci mulgătoare; din cauza ei vrăjitoarele nu le pot strica şi lua laptele.”(3)

 

Cumpăr rădăcini și frunze de mătrăgună...
anunțuri publicate în revista "Tribuna" - 1910

Nu cred că pot găsi o încheiere mai potrivită pentru acest articol decât cel scris de redactorul interbelic – rămas anonim din păcate - la finalul articolului său publicat în 17 februarie 1937 în revista “Ilustrațiunea Română”: „Credeți sau nu în proprietățile magice ale mandragorei, fiți siguri că în clipa când vă veți găsi în fața unei astfel de caricaturi umane, vraja ei vă va cuprinde negreșit și o veți visa în aceeași noapte, agitându-și membrele și șoptind cuvinte pe care în zadar veți încerca să le întelegeți. În vis, mandragora v'a prevestit viitorul...” (2)

  

Surse:

(1) studiul “Din tainele florilor” – Ion Simionescu – editura “Casa școalelor – Biblioteca de popularizare a științelor” București, 1923;

(2) articolul “Secretul mătrăgunei” – “Ilustrațiunea Română” din 17 februarie 1937

(3) articolul “Mătrăguna și dragostea la români” – autor Simion Florea Marian – “Albina Carpaților” din 31 ianuarie 1880

Citește mai mult... »

Sting nouă cărbuni...

În trecut, în conștiința poporului era adânc înrădăcinată credința că răul “ne este dat” de spiritele cele rele. Românii credeau de asemenea că acest rău poate fi îndepărtat cu ajutorul farmecelor și al descântecelor. Oamenii au născocit farmece și descântece despre care credeau că ar putea să îi ajute în aproape orice situație: pentru alungarea bolilor (de brâncă, de bubă, de gălbenare, de gâlci etc.), pentru alungarea spiritelor rele (de iele, de smeoaică, de samcă etc.), pentru aducerea dragostei (de ursită, de scrisă) sau pentru invocarea ajutorului în situații din cele mai diverse (secetă, caniculă, furtună, pentru paza recoltelor sau a animalelor etc.). “Zilele când la sate baba Anghelușa era cea mai temută au trecut. Acum descântecele, vrăjitoriile, datul cu ghiocul și făcătura de dragoste sau de boala seacă au rămas numai de atât bune ca să le scriem în cărti” - spunea pe la 1907 un redactor al revistei “Țara Noastră”. Cu toate acestea, deși a trecut de la data publicării articolului mai mult de un secol, unele dintre vechile practici magice mai sunt prezente în lumea noastră. Stinsul cărbunilor este unul dintre obiceiurile cele mai întâlnite chiar și în vremurile noastre:

Descântec la vatra focului

Cum se sting cărbunii

“Dacă un om sau o vită deodată se bolnăveşte rău, fără să se ştie din ce pricină, atunci crede poporul că omul sau vita respectivă trebuie să fie deochiat sau pocit de cineva. Pentru a vindeca pe cel bolnav cât mai degrabă, pentru a-l scăpa de o boală mai mare sau chiar şi de moarte, româncele îi ‹‹sting cărbuni››. Stingerea cărbunilor, fiind după credinţa poporului vindecătoare ori şi de ce boală grabnică, mai fiecare româncă de la ţară o ştie şi se foloseşte totdeauna de dânsa când cere trebuința. Descântătoarea care vrea să stingă cărbuni, aduce maî întâi apă ne'ncepută de la vreun isvor sau fântână sau şi de la un râu apropiat. Apoi toarnă puţină dintr'ânsa într'un pahar, ia nouă cărbuni aprinşi şi-i aruncă pe rând în apa din pahar numărându-i de-a dindărătelea adică: 9, 8, 7, 6, 5, 4, 3, 2, 1 şi rostește în taină cuvintele:

Eu sting pociturile Şi săgetăturile, Sting toate strigările, Toate diochierile Şi toate căscările; Toate mincicurile' Şi habaticurile. Sting pe toţi ochii cei răi

Şi gurile cele rele. Să n'aibă ochi a'nholba Şi gură a striga Asupra mea… Potolesc, Osândesc, N'aibă grija mea!

Dacă omul sau vita bolnavă e deocheată sau pocită, toţi cărbunii aruncaţi în apa ne'ncepută se aşează sfârâind pe fundul paharului; iar dacă omul sau vita bolnavă nu e deocheată sau pocită, atunci cărbunii stinşi plutesc pe de-asupra apei. După ce descântătoarea a stins cărbunii, dă să bea celui bolnav puţină apă descântată, îi spală cu ea tâmplele şi ici-colea corpul, toarnă puţină pe la ţâţânile uşilor, iar rămăşiţa, cu cărbuni cu tot, o aruncă pe streşina casei.(1)

Un ritual asemănător se practica pe la începutul secolului trecut în Văleni – Prahova. Cuvintele descântecului erau acestea:

“Cum s’a potolit vântul Și pământul Și ploaia din cer, Focul din cuptor Potolească deochiul săgetat Tâmpinat Din creierii capului,

Din fața obrazului lui… (se spune numele celui căruia i se descântă) Din sgârciul nasului, Dintr’o sută două de oase, Să se topească toată deochietura!”

“Se iau trei cărbuni și se pun în apă neîncepută. Dacă se lasă la fund, atunci omul e deocheat. După ce bolnavul bea de trei ori din apa descântată, se mai spălă la cap, ochi, inimă etc. și apoi după ce se scot cărbunii, se aruncă apa pe un câine. Dacă acesta se scutură, atunci e semn că bolnavului îi va trece; dacă nu, nu-i trece. Cărbunii apoi se împrăștie în răspântii, semn ca și deochiul să fugă și să se împrăștie, cum se împrăștie cărbunii.”(2)

Descântec de dragoste la fantână

Practica magică a stinsului cărbunilor se făcea nu doar pentru alungarea deochiului ci și în timpul săvârșirii “farmecelor de dragoste”: “Se descântă în apă neîncepută cu busuioc; în apă se sting cărbunii din vatra focului și se zic vorbele: Cum nu poate frigurosul fără foc, secetosul fără apă și flămândul fără mâncare, așa să nu poată (cutare) fără cuvântul, chipul și dragostile (cutăruia).”(2) Cărbunii erau stinși de femeile pricepute în a face farmece și pentru a le aduce tinerilor ursita (scrisa):

“Voi nouă cărbuni, Ca nouă gărgăuni, Eu vă aprinsei, Și la scrisa (cutăreia) vă trimisei;

Să vie la noapte’n vis, Aievea s’o văd, Mâine la revărsatul zorilor, În glasul cântătorilor, Cu ea să vorbesc.”

Incantația era insoțită de următorul ritual: “Se descântă cu un resteu (un lemn de la jug) găsit în noaptea lui Sfântu Gheorghe sau în noaptea de Ispas. Se mai descântă cu un țăruș de la ieslea calului și se repetă cuvintele: Cum găsii eu resteiul ăsta și cum trage calul la ieslea de fân, așa să-și găsească scrisa (cutare) și s’o tragă la casa, la averea, olabul (cutăruia). Resteul și tărușul de la ieslea calului se bagă în foc și dacă se aprinde și arde se zice că scrisa (ursita) este bogată; dacă este săracă scrisa, țărușul și resteul se sting.”(2)

Surse:

(1) - Simion Florea Marian – articolul “Descântece din Bucovina” publicat în revista “Albina Carpaților” numărul din 30 septembrie 1879;

(2) – Grigore G. Tocilescu – “Materialuri folkloristice” – 1900.

Citește mai mult... »

Supersiţii şi obiceiuri la naşterea unui copil

Noi, românii, suntem prin firea noastră un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţeză viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Suntem supersiţioşi, dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri aproape cu voluptate celor din preajma noastră. Naşterea unui copil este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa noastră. Supertiţiile nu pot aşadar să nu ne însoţească în această perioadă. Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiţii legate de naşterea copiilor culese de doi mai etnologi români: Arthur Gorovei (“Credinţe şi superstiţii ale poporului român” – studiu publicat în anul 1915) şi George S. Ionescu (“Mică colecţiune de superstiţii ale poporului român” – lucrare tipărită în anul 1888):

Superstiţiile femeilor însărcinate

Femeia însărcinată să nu mănânce două poame crescute în pom lipite una de alta pentru că va face gemeni.

***

Femeia însărcinată care va şedea pe treptele unei scări de la vreo casă va face copilul anevoie.

***

Femeia însărcinată care va culege în poală surcele ieşite de la rindea va face un copil cu părul creţ.

***

Femeia care se ştie că este însărcinată şi nu spune asta când este întrebată, va naşte copilul mut.

***

Femeia însărcinată care va şedea pe vreo albie va naşte fată.

***

Femeile însărcinate să nu lovească cu piciorul vreun câine ca să nu nască un copil câinos la inimă.

***

Dacă o femeie însărcinată mănâncă borş umplut în zi de sec, copilul va avea bubuşoare (focuri); acestea se lecuiesc cu cărbune viu pisat pe pragul uşii şi amestecat cu smântână.

***

Femeia însărcinată nu trebuie să treacă peste vreo funie, că face copilul cu buricul (cordonul ombilical) încurcat pe după gât; nici nu trebuie să stea pe saci pentru că va naşte greu. 

***

Femeia însărcinată să nu mănânce inimă de pasăre rea – cum ar fi cocoşul – pentru că va face copii răi.

***

Dacă o femeie însărcinată vede un foc mare, să nu pună mâna la faţă şi nici să nu se mire, pentru că va naşte un copil care va avea pete roşii.

***

Femeia însărcinată să nu-şi înoade pletele pentru că va face copilul cu limba împiedicată.

***

Dacă femeia însărcinată va da cu piciorul într-o pisică va face copilul păros.

Supersiţii şi obiceiuri la naşterea unui copil

Îndată după naştere copilul trebuie cântărit, ca să nu se lipească farmecele de el. Greutatea cu care s-a născut trebuie ţinută minte pentru ca atunci când i se va descânta de leac, să i se descânte cu atâta apă cât a cântărit copilul la naştere, pentru că numai aşa va avea leac.

***

Femeia care naşte mai întâi un băiat va tăia poalele cămăşii în care a născut şi le va da unei fete mari să treacă de nouă ori prin ele pentru ca aceasta să se mărite curând.

***

Dacă copilului nou-născut i se dă să bea apă dintr-un clopoţel sleit, acesta va deveni cântăreţ mare.

***

Apa în care s-a scăldat copilul nou-născut nu se aruncă spre sfântul soare ci spre miază-noapte, pentru că altfel copilul va face bube pe corp.

***

Buricul copiilor se păstrează până în al şaptelea an şi dacă atunci se poate deznoda e semn că acel copil va fi deştept.

***

Când se naşte un copil şi pică pe mâna dreaptă, toată viaţa lui va fi cu dreptate, iar dacă pică pe mâna stângă, va trăi numai cu strâmbul.

***

Când se naşte un copil să i se pună în gură o bucăţică de măr muiat în vin, ca să fie voinic şi vesel.

***

Copii născuţi imediat după miezul nopţii sunt norocoşi.

***

Dacă la naşterea copilului e timp frumos, acesta va fi norocos şi fericit toată viaţa; dacă e timp rău şi furtunos atunci va avea multe valuri în viaţă.

***

În scăldătoare noului născut trebuie să se pună: busuioc, ca să fie iubit ca busuiocul; bani de argint, ca viaţa lui să fie curată ca argintul; bujor, ca să fie rumen ca bujorul; miere, ca să fie dulce la vorbă; pâine, să aibă îndestulare şi să fie bun ca pâinea; zahăr, ca să-i fie viaţa dulce; ou, să fie întreg şi sănătos ca oul; lapte dulce, ca să fie alb ca laptele; aghiasmă, ca să nu se apropie de el duhurile necurate.

***

Copilul nou născut se scaldă cu apă călduţă pentru ca să nu devină desfrânat; apa în care se scaldă copilul se încălzeşte cu vreascuri culese de pe drumuri.

***

A treia zi după ce se naşte un copil apar apar ursitoarele la ferestre. De aceea uşile şi ferestrele trebuie ţinute deschise şi trebuie să fie linişte în casă la miezul nopţii. În camera în care doarme copilul se pun pe masă sare, mâncare, băutură şi bani de cheltuială. Dacă ursitoarele nu vor găsi aceste lucruri vor ursi rău noului născut.

Citeşte şi: "Superstiţii şi prejudecăţi de ieri şi de azi"

Surse:

-   George S. Ionescu – “Mică colecţiune de superstiţii ale poporului român” – 1888;

    Arthur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului roman” – 1915.

Citește mai mult... »

Supersiţii şi obiceiuri la naşterea unui copil

Noi românii suntem, prin firea noastră, un popor superstiţios. Foarte mulţi dintre noi credem în “semne” care ne influenţeză viaţa sau care ne prevestesc viitorul. Suntem supersiţioşi – dar fără să devenim fanatici. Dacă lucrurile prevestite de semnele citite în jurul nostru se împlinesc, povestim aceste lucruri aproape cu voluptate celor din preajma noastră. Naşterea unui copil este unul dintre cele mai importante evenimente din viaţa noastră. Supertiţiile nu pot aşadar să nu ne însoţească în această perioadă. Am să vă spun în cele ce urmează câteva superstiţii legate de naşterea copiilor culese de doi mai etnologi români: Arthur Gorovei (“Credinţe şi superstiţii ale poporului român” – studiu publicat în anul 1915) şi George S. Ionescu (“Mică colecţiune de superstiţii ale poporului român” – lucrare tipărită în anul 1888):

Superstiţiile femeilor însărcinate

Femeia însărcinată să nu mănânce două poame crescute în pom lipite una de alta pentru că va face gemeni.

***

Femeia însărcinată care va şedea pe treptele unei scări de la vreo casă va face copilul anevoie.

***

Femeia însărcinată care va culege în poală surcele ieşite de la rindea va face un copil cu părul creţ.

***

Femeia care se ştie că este însărcinată şi nu spune asta când este întrebată, va naşte copilul mut.

***

Femeia însărcinată care va şedea pe vreo albie va naşte fată.

***

Femeile însărcinate să nu lovească cu piciorul vreun câine ca să nu nască un copil câinos la inimă.

***

Dacă o femeie însărcinată mănâncă borş umplut în zi de sec, copilul va avea bubuşoare (focuri); acestea se lecuiesc cu cărbune viu pisat pe pragul uşii şi amestecat cu smântână.

***

Femeia însărcinată nu trebuie să treacă peste vreo funie, că face copilul cu buricul (cordonul ombilical) încurcat pe după gât; nici nu trebuie să stea pe saci pentru că va naşte greu.

***

Femeia însărcinată să nu mănânce inimă de pasăre rea – cum ar fi cocoşul – pentru că va face copii răi.

***

Dacă o femeie însărcinată vede un foc mare, să nu pună mâna la faţă şi nici să nu se mire, pentru că va naşte un copil care va avea pete roşii.

***

Femeia însărcinată să nu-şi înoade pletele pentru că va face copilul cu limba împiedicată.

***

Dacă femeia însărcinată va da cu piciorul într-o pisică va face copilul păros.

Supersiţii şi obiceiuri la naşterea unui copil

Îndată după naştere copilul trebuie cântărit, ca să nu se lipească farmecele de el. Greutatea cu care s-a născut trebuie ţinută minte pentru ca atunci când i se va descânta de leac, să i se descânte cu atâta apă cât a cântărit copilul la naştere, pentru că numai aşa va avea leac.

***

Femeia care naşte mai întâi un băiat va tăia poalele cămăşii în care a născut şi le va da unei fete mari să treacă de nouă ori prin ele pentru ca aceasta să se mărite curând.

***

Dacă copilului nou-născut i se dă să bea apă dintr-un clopoţel sleit, acesta va deveni cântăreţ mare.

***

Apa în care s-a scăldat copilul nou-născut nu se aruncă spre sfântul soare ci spre miază-noapte, pentru că altfel copilul va face bube pe corp.

***

Buricul copiilor se păstrează până în al şaptelea an şi dacă atunci se poate deznoda e semn că acel copil va fi deştept.

***

Când se naşte un copil şi pică pe mâna dreaptă, toată viaţa lui va fi cu dreptate, iar dacă pică pe mâna stângă, va trăi numai cu strâmbul.

***

Când se naşte un copil să i se pună în gură o bucăţică de măr muiat în vin, ca să fie voinic şi vesel.

***

Copii născuţi imediat după miezul nopţii sunt norocoşi.

***

Dacă la naşterea copilului e timp frumos, acesta va fi norocos şi fericit toată viaţa; dacă e timp rău şi furtunos atunci va avea multe valuri în viaţă.

***

În scăldătoare noului născut trebuie să se pună: busuioc, ca să fie iubit ca busuiocul; bani de argint, ca viaţa lui să fie curată ca argintul; bujor, ca să fie rumen ca bujorul; miere, ca să fie dulce la vorbă; pâine, să aibă îndestulare şi să fie bun ca pâinea; zahăr, ca să-i fie viaţa dulce; ou, să fie întreg şi sănătos ca oul; lapte dulce, ca să fie alb ca laptele; aghiasmă, ca să nu se apropie de el duhurile necurate.

***

Copilul nou născut se scaldă cu apă călduţă pentru ca să nu devină desfrânat; apa în care se scaldă copilul se încălzeşte cu vreascuri culese de pe drumuri.

***

A treia zi după ce se naşte un copil apar apar ursitoarele la ferestre. De aceea uşile şi ferestrele trebuie ţinute deschise şi trebuie să fie linişte în casă la miezul nopţii. În camera în care doarme copilul se pun pe masă sare, mâncare, băutură şi bani de cheltuială. Dacă ursitoarele nu vor găsi aceste lucruri vor ursi rău noului născut.

Citeşte şi: "Superstiţii şi prejudecăţi de ieri şi de azi"

Surse:

George S. Ionescu – “Mică colecţiune de superstiţii ale poporului român” – 1888

Arthur Gorovei – “Credinţi şi superstiţii ale poporului roman” – 1915

Citește mai mult... »