Busuiocul şi farmecele de dragoste

Planta cea mai iubită poate, dar şi cea mai folosită de poporul român în ritualurile magice de aducere a dragostei este fără îndoială busuiocul – planta aromată și sfântă despre care se spune ca ar fi crescut în locul în care Sfinții Împărați Constantin și Elena ar fi descoperit Sfânta Cruce. Nenumărate sunt superstițiile și credințele legate de busuioc. Iată doar câteva dintre acestea:

 

- femeia care bea apă de busuioc (apă în care s-au macerat de seara până dimineața 3 rămurele de busuioc) în fiecare zi, pe nemâncate, va rămâne mereu tânără și va fi iubită ca în prima zi de către alesul ei; de asemenea rămurelele de busuioc purtate în sân aduc noroc în dragoste.
- fetele și băieții care își pun sub pernă o rămurică de busuioc în nopțile de Sf. Andrei, de Dragobete sau de Sânziene își vor visa ursitul.
- în seara de Sf. Vasile fetele trebuie să pună busuioc în partea de jos de la ghizdeiele fântânii; fetele care găsesc a doua zi busuiocul cu promoroacă se vor mărita în iarna aceea.
- busuiocul sfințit la biserică în ziua cununiei trebuie pus în perna mirilor; aceștia vor fi fericiți împreună atât timp cât “va ședea acest busuioc în pernă”.
- fata care va lua busuioc de la clopotul urătorilor în ajunul zilei de Sf. Vasile, dacă se va spăla cu el, va fi dragă feciorilor.

De unde însă credința românilor că busuiocul are puterea magică de a aduce dragostea? O frumoasă legendă ne dă poate răspunsul: “Odată, e mult de atunci, o copilă tânără și foarte frumoasă a murit lăsând în urmă un iubit disperat. Pe timpul acela era foarte mare secetă și arșiţa soarelui veștejise toate florile. Iubitul fetei mergea în toată ziua la tristul ei mormânt și vărsa șiroaie de lacrimi amare… La capul copilei a început să crească o floare care, fiind udată mereu de lacrimile tânărului, a crescut mărișoară şi a căpătat un miros foarte plăcut. De atunci s-a numit floarea, după numele iubitului, „Busuioc".”

Farmece de dragoste

Busuiocul era cândva foarte întrebuințat prin casele românilor: ca plantă de leac (pentru vindecarea bolilor de stomac, pentru eliminarea gazelor, pentru calmarea tusei sau ca ajutor pentru înțărcatul bebelușilor), ca și condiment sau pentru alungarea insectelor. Dar busuiocul era de asemenea și un „ingredient” obligatoriu de folosit pentru a face „farmece de dragoste”. Iată unul dintre ritualurile după care se făceau farmece de dragoste în Transilvania:

 

Mi-am pus busuioc sub pernă...

“Fetele care-și fac de dragoste iau o ulcică cu apă, pun în ea câte-va fire de Busuioc, ies apoi afară și uitându-se la stele, zic:

Una stea Logostea! Adă-mi dragostea mea De trei ori Până'n dori La astă ulcea cu flori, De la 99 de vaci cu viţei, De la 99 de oi cu miei De la 99 de scroafe cu purcei,

De la 99 de dopuri ficioreşti, De la 99 struţuri feteşti. Două stele Logostele Aduceţi dragostile mele, De trei ori Până 'n dori La astă ulcea cu flori…

În acest chip se repetă versurile de mai sus de nouă ori. Atunci fata ia Busuiocul din ulcica cu apă și'n același timp încetează de-a se mai uita la stele. Apoi bea o parte din apă, cu o parte se spală pe obraz, c'o parte se udă și se netezește pe cap, iar cu ce mai rămâne și cu Busuiocul se duce pe unde cugetă că vor veni feciorii la dânsa și stropește o parte de loc până la ușa casei, iar la prag toarnă toată apa câtă a mai rămas. O parte din Busuioc îl rupe și-l presară, ca și apa, pe calea pe unde crede că vor venii feciorii, iară c'o parte se freacă pe mâini și pe obraz și apoi se duce de se culcă, așteptând dragostea și visând la voinicul dorit.” (Simion Florea Marian – “Botanica poporală română” – articol publicat în “Albina Carpaţilor” - numărul din 30 noiembrie 1879)

Fetele din Bucovina utilizau și ele busuiocul în ritualurile magice de chemare a dragostei:

“Într'o zi de Joi sau de Sâmbătă, de dimineață până nu răsare soarele, fata din Bucovina face un struț de Busuioc, în mijlocul struțului pune o pană de păun și-un puișor (notă: cruce mică de argint), pe care-l leagă c'un șir de mărgele. Cu acest struț, cu o bucățică de pâine și una de sare și cu o cofiță sau o cană se duce ea la o apă curgătoare. Aici se apropie de-un loc unde valurile apei se bat de bolovani făcând spume și sgomot mare, bate mai întâi trei mătănii și-apoi, aruncând pâinea și sarea în apă, zice:

Apă lină curgătoare,

Eu îți dau pâine și sare,

Iară tu să îmi dai mie,

Noroc și dragoste mare!

După ce-a rostit cuvintele acestea, ia cu cofița în care se află struțul cel de Busuioc, apă din pârâu și anume cu gura cofiței întorsă în susul apei, și se'ndreptă către casă. Pe drum trebuie să ia foarte bine seama ca să nu verse nici un strop de apă din cofiță, și să nu fie văzută de nimeni, dacă voiește ca farmecul să aibă urmări bune. Ajungând acasă, fetița se pune pe laviță lângă o fereastră și țiind aproape de sine cofița cu apă, zice:

— Bună dimineaţa Apă lină, curgătoare! — Mulţămesc Dumitale, Doamnă mare!  — Apă lină, curgătoare!  Eu te-am sorocit, Cu pâine şi cu sare, Ca tu să-mi dai cinste Şi dragoste mare!...  Apă lină, curgătoare!  Cum speli munţii  Şi runcii,  Dealurile Şi malurile,  Toate gârlele Şi obîrşiile, Toate rădăcinile De toate molurile, Toţi bolovanii Şi toţi bicăşeii De toate moliturile De toate ruginiturile, Aşa să mă speli şi pe mine: De ură,  De făcătură, De urgie,  De pismuire, De fapt, De dat, De ură de la moşneg, De ură de la babă,

De ură de om, De ură de femei, De ură de ţigan, De ură de arman, De ură de jidan. De-i de la băiet, De-i de la copilă, Să mă speli, să mă curăţeşti… Câte pietre sunt în apă Aţâţia flăcăi după mine să se bată. Câte fire de busuioc Aţâţia flăcăi cu cinste Şi cu dragoste mare Să mă poftescă la joc. Apă lină, curgătoare, Foarte mă rog Dumitale Cum speli din vârful munţilor Până'n vârful câmpilor, Aşa să mă speli pe mine Din vârful capului Până'n vârful degetelor Din toate ciolănelele, Din toate'ncheieturile: De ură, De făcătură, De urgie, De pismuire, De dat, De fapt…  Să le dai pe vadul satului Pe capul vinovatului.

Descântec la vatra focului

 

Cum a rostit versurile acestea, se duce cu cofița la vatra focului, toarnă puțină apă din cofiță într'o strachină, ia un cărbune aprins și aruncându-l în strachină și numindu-l cu numele flăcăului pe care și-a pus ochii, zice:

 Eu sting pe N. şi-l potol

Şi spre mine îl întorn

Cu inimă bună şi cu gând bun!

Dacă fetei îi plac mai mulți feciori, atunci pentru fiecare stinge câte-un cărbune, rostind în același timp cuvintele de mai sus precum și numele feciorului. Apoi întoarce strachina de trei ori după soare și zice:

Eu întorc strachina, Strachina'ntoarce vatra, Vatra'ntoarce focul, Focul întorce cuptorul, Cuptorul întoarce hornul, Hornu'ntoarce cahla, Cahla'ntoarce casa, Cahla'ntoarce 44 de rădişoare. Patruzeci şi patru de rădişoare Să'ntoarcă ursitorul meu, Care-mi e dat de Dumnezeu Cum bate para focului Din fundul cuptorului…

Arţun la gura cuptorului, Arţun la horn, Arţun la cahlă. Aşa să tragă ursitorul meu,  Care-mi e dat de Dumnezeu, Şi lumea întreagă La mine să tragă. Cum trage la foc, Şi la busuioc, Şi la aur şi la argint, Şi la pâine şi la sare, Aşa să tragă la mine.

Versurile acestea le repetă de trei ori. După ce le rostește se duce cu strachina cu apă de la vatra focului pe la toate icoanele câte sunt în casă și spălând fiecare icoană de sus în jos cu struțul de Busuioc, zice:

Să fiu sus ca icoana

Și mare ca cucoana.

Descântec de dragoste

 

Atunci pune strachina, cu câtă apă a mai rămas și cu Busuiocul pe o grindă sau pe o policioară deasupra icoanelor și, când sosește seara, toarnă puțin din apă în lăutoare și se spală. Tot așa face și Duminică dimineața înainte de a se porni la biserică și după amiază înainte de a se porni la joc. Toată vraja, de la sosirea cu cofița de la pârâu și până la sfârșit, o repetă fata de trei ori una după alta. Iar când se duce la biserică, la joc sau la altă petrecere, își pune o parte din Busuiocul din struț în sân, la brâu sau și-l leagă la chiotoare, puișorul îl pune în salbă iar pana cea de păun în păr. Se zice că fetele care au făcut farmecele acestea sunt foarte iubite, căutate, cinstite și jucate de toți feciorii” (Simion Florea Marian – “Botanica poporală română” – publicat în “Albina Carpaților” - numărul din 30 noiembrie 1879)