Iubirea în farmece, cântece și descântece

Poate te amuză credința românilor în puterea farmecelor și a blestemelor. Dar ea era prezentă în conștiința populară în perioada interbelică – tot așa cum ea mai persistă și astăzi. Se rosteau atunci - ca și acum - “incantații” speciale pentru îndepărtarea vrăjilor sau pentru alungarea spiritelor rele. Folclorul românesc conține multe descântece de deochi, acesta fiind considerat în popor o boală indusă prin magie de o simplă uitătură invidioasă. 

 

Descântecele se mai fac și pentru aducerea dragostei, pentru sănătate, pentru… aducerea înapoi a bărbatului. Practic, românii credeau că pentru aproape orice situație ivită în viața există și… o soluție în lumea farmecelor sau a descântecelor. Un articol deosebit de interesant pe aceasta temă a fost publicat de săptămânalul “Realitatea Ilustrată” în numărul din 14 aprilie 1937. Articolul cu titlul “Hai, mamă, la țața…” a fost scris de Lory Panaitescu-Zătreni. O să redau în cele ce urmează câteva pasaje interesante: 

 

Cântece și descântece de dragoste

 

“S’a mai spus și toată lumea știe că, în ritmul ultratrepidant al vieții de azi, iubirea este și ea mai grăbită, mai superficială, mai puțin trainică și mai puțin dureroasă ca înainte vreme. Legăturile se înnoadă mai repede, plăcerile se împletesc mai ușor, dar despărțirea nu întârzie, iar durerea - atunci când e - se vindecă cu altă sărutare, se uită într'un pahar de vin spumos, se șterge într'o glumă. Și între iubire și aventură, iubirea de azi e mai mult aventură.

 

(…) În satul meu, când o fată iubește flăcău iar el ține la alta, mama nu-și mustră odrasla, ci o mângâie, o încurajează să câștige inima flăcăului, dacă se poate o gătește și o veghează; și dacă nu se poate, dacă biata Ioana își pierde nopțile plângând și zilele zăcând, atunci calea de luat e numai una:

- Hai, mamă, la ţaţa...

Cu o pasăre sub braț, cu o sticlă de țuică în sân, pe sub seară, în ascuns, mama și fiica se strecoară, ca două umbre, abia simțite și de câini, la Cocoșoaica în ogradă, să puie fermece lui Ion. Ce alta ar putea să facă? Cui să spui, în lumea rea, de focul care mistuie o biată inimă de fată? Gurile rele ale satului pândesc cu ochi de mâță rea, din umbră. Batjocura stă să se reverse în bale...

- Da, ce o fi având fata dumitale, lele Mariță, de s’a albit așa la față?...
- Oare? Nu băgai de seamă, țață Călino... Da nu cred... E săritoare și veselă ca de Paști... Își face o cămeșe de toată frumuseața...
- Îmi păru bolnavă la horă alantăieri... Parcă se lovia numa’n cotu lui Ion...
- Care Ion ?
- Ei, Ion al lui Şolomon de la Văleni...
- Care Ion a lui Şolomon, țață?
- Ei, bată-te, lele Mariță... Ion, bălanul de-a fost jăndar...
- Aaa... Păi ce să caute Ioana mea la cotul lui... Îi fată cuminte. Da văzuşi ce pagubă pe bietu’ llie al Morăresei... Îi muri vaca...
Sărmana femeie schimbă vorba, dar în sufletul ei numai Dumnezeu ştie ce se petrece. E nevoie să se grăbească...
- Hai, mamă, la ţaţa...

Descântec la fântână

 

Ori descântec să scape fata de pârjol, ori farmece să-l aducă pe flăcău... Se înțelege deosebirea între acești doi termeni. Descântecul este formula însoțită de gesturi alinătoare (o atingere a tâmplelor, o apăsare slabă a pleoapelor, sau un masaj bun, ori de unele leacuri - din păcate - de înghițit sau de băut, care diferă de la caz la caz și care - se presupune - vindecă, înmoaie, îndepărtează răul din trup sau din suflet. 

 

Farmecele sunt invocațiuni, însoțite de un ritual destul de complicat de cele mai multe ori, sunt imprecațiuni sau ordine adresate unor duhuri pentru a atrage norocul, dragostea sau banii, pentru a trimete asupra cuiva nenorocul, boala sau chiar moartea, pentru ca să stăpânești spiritual pe cineva, să-l îngenunchi complet. Să presupunem că o fată vrea cu orice preț pe flăcăul alteia... Îi va „pune fermece", ca să tânjească de dorul ei, să se culce seara bun-sănătos și să se trezească a doua zi în zori bolnav de dorul ei, îndrăgostit până peste urechi, orb pentru toate, surd la toate, numai pe ea s’o vadă, numai pe ea s'o audă.

În cazul nostru, luat ca pildă, iată cum va pune Ioana „fermece" lui Ion: După tocmeala de rigoare și expunerea cazului în amănunt, femeile - adică mama și fiica - lasă bunătățile în ograda Cocoșoaicei, primind în schimb anumite instrucțiuni necesare. Farmecele se pun de obicei la Lună nouă, așa încât biata Ioana își înfrânează dorul și se mistuie la focul inimei până la data fixată de ritual.

 

În noaptea sorocită sunt amândouă în deal, la Cocoșoaica. Aceasta din urmă a pus pe vatră un urcior bine astupat în care fierbe apă neîncepută, bătută cu busuioc pe noapte fără Lună. În apa aceea fata a scuipat sau a deșertat o lingura de apă de izvor cu care și-a clătit gura mai întâi. Nouă bețișoare puse la rând stau lângă vatră: arțar, porumbar, gorun, alun, scaiete, "ţandără de corlată", sânger, linte și mazăre. Apa începe a bolborosi pe jar. 

 

Cocoșoaica se desface de basma, își pune la ureche o floare roșie de mușcata pe care Ioana a păstrat-o între dinți până acum, mușcă fața fetei, care sâsâie de durere, îi ia batista și și-o așează pe frunte, pune mâna pe bețișoare și cu fața la Lună, spune : 

 

"Floare "roșă" de mușcată
Mă născui acuma iată
Alăptată
Înțărcată
Ionica botezată..."

Luând apoi busuioc în mână, șoptește în sâsâitul apei ce fierbe:

“Stea, steluța mea,
Toate stelele să stea,
Numai tu să nu stai.
Să te faci năpârcă viforîtă,
Din cer coborâtă,
Cu 44 de ciocuri de oțel,
Cu 44 de aripi de fier.
Să te duci la ursitoarea mea.
Ursit de la Dumnezeu dat,
Prin sat neumblat.
De câine nelătrat,
Să te duci fără frică,
La patul lui Ionică,
Cu ciocul să mi-l ciocnești,
Cu aripile să mi-l plesnești.
De-o fi la porci,
De-o fi la vaci,
Să nu-i dea stare a sta,
Mâncare a mânca,
Somn a dormi,
Până la mine,
La scrisa mea,
Nu s’o gândi,
N’o veni“.

 

la bețișoarele unul câte unul și lovește pântecele urciorului...

 

„Tu alun, să mi-l aduci ca pe un nebun...
Tu arțar, să mi-l aduci ca pe un armăsar...“

Îndrăgostiții

 

Urmează un întreg șir de versuri, ce nu pot fi redate din cauza expresiilor prea tari. Ele nu constituie însă o pervertire, nu sunt expresia unui viciu sau a unui moment de isterie, cum s'ar putea crede, ci o urmare fireasca a vieții de familie de la tară, a traiului în comun, dus la ultima limita a înțelesului total. 

 

Fecioara, adică “fata mare" de la țară doarme în aceeași odaie cu părinții, cu o soră măritată și cu soțul acesteia, cu un frate și cu femeia lui, cu ceilalți copii mari și mici și nu arareori cu animalele. Secrete sexuale - în înțelesul ce l-ar putea avea aceste cuvinte - chiar azi - pentru o fată de la oraș - nu există pentru ea. Măritișul nu e o poartă spre necunoscut decât în ce privește caracterul “omului", ce va fi al ei: bun sau rău, muncitor sau leneș, bețiv, risipitor sau adunat. Restul îl află oricare de la o vârstă atât de fragedă încât e jalnic pentru bietele lor vieți. De aceea expresiile tari în farmecele de iubire, nu sunt pornografii, ci chemări mai tari, invocațiuni de efect, sublinieri ce impresionează...

“Piatră de cărbune stins,
Să-mi aduci pe Ion învins,
Busuioc cu frunze rare,
Să-l văd sara pe cărare,
Cum miroasă câinește,
Și la poarta mea s’oprește...“

Urmează unele versuri imposibil de redat, apoi finalul:

„Să-l alung și el să vie,
Numa’n lacrimi și suspine,
Și să moară fără mine.”

Femeile sparg urciorul. Fata capătă o măsură din lichidul vrăjit. Ea, maică-sa, sau oricare de-ai casei va turna pândind prilejul să nu fie văzuți, două-trei picături în mâncarea sau băutura flăcăului. Cu riscul de a fi surprinși, cu prețul multor osteneli și viclenii, cu primejdia rușinii și a dușmăniei de veci. Așa vor face, altfel nu „iesă" farmecul.

Trebuie să mărturisesc însă că textul meu nu e complet, nu numai din cauză că n'am scris expresiile prea tari, ci pentru că nu l-am putut afla în întregul lui în ciuda silințelor ce mi-am dat. Femeia care lecuiește și „leagă de dragoste" își apără secretul formulelor ei cu o tenacitate demnă de o cauză mai bună și aproape imposibil de învins. Nu numai pentru că ele ar fi pâinea ei, ci mai ales din credință că, odată răspândite, deșirate la lumina zilei, din om în om, trecute din gură în gură, fără ritualul de rigoare, ele își pierd efectul pentru acel ce le-a destăinuit. Ba, există și o pedeapsă grea, cu boală lungă cu zăcere în chinuri grele și, în cele din urmă, cu ispășirea finală. 

 

Ea însăși a moștenit aceste formule versificate de la mama, de la gaga (sora mai mare) sau de la o cumătră - căreia i-a fost ca o fată în cea mai mare taină - aproape sigur de la o muribundă, ca pe o comoară de preț. Sau a furat secretul trăgând cu urechea, în nenumăratele ocazii, când a făcut apel la puterile „fermecelor". În acest din urmă caz (foarte rar, dar posibil totuși) e mai căutată, reputația ei întrece în faimă pe a celorlalte, farmecele ei au mai mult preț...

— Hai, maică, la țața... (cutare) — spune fata, mama, omul sau flăcăul în nevoie. — Că știe fermece furate!...

Deosebirea între țața Cocoșoaica și orice altă ghicitoare în cafea sau în cărți de pe la periferiile Capitalei stă în faptul că acestea din urmă, profesioniste, dau clientelei lor o formulă, un talisman sau o deslegare a viitorului în care ele personal nu cred. Sunt vânzătoare de marfă amăgitoare (ce poate alina uneori, desigur) și atâta tot; dar marfă bună numai pentru alții. Țața Cocoșoaica crede însă în descântecul sau vraja ei. Ea „leagă de dragoste" pentru copiii ei - dacă are, pentru soțul ei - dacă mai trăiește. Îi descântă dacă sunt bolnavi și își aplică ei însăși același tratament. Chiar dacă recurge la unele exagerări de mimică sau dicțiune - când are lume - ca să facă impresie, în sufletul ei ea e convinsă de puterea magică a farmecelor. 

 

Idilă la fântână

 

Ce se întâmplă însă cu Ioana? A „pus fermece" lui Ion și acum așteaptă să se întâmple minunea. Și uneori este atât de mare puterea credinței, atât de puternică nădejdea, că fata se îndreaptă de la o zi la alta, se îmbujorează, ochii îi capătă un luciu nou, în toată ființa ei e primăvară și e viață. Se gătește ca de sărbătoare și - muncind bărbată - cântă cu „viers" ales și glas de pasăre spre uimirea lelițelor vecine, care fac ochii mari și se strâng roată să stea de taină. Cântă de dor și de nădejde, cu duioșie și cu curaj:

"Ai dor, dor, dor.
Uite țață, mor...
Taci cu țața că nu mori
Că-ți dau leacuri și te scoli
Câte leacuri sunt pe lume
Toate sunt în sân la mine..."

Sau:

"Foaie verde matostat,
Ți-a dat, Ioane, cin’ți-a dat
Două fete dintr’un sat
Și-o femeie cu bărbat.
Ți-a dat buruiană amară
De m’ai uitat dintr'o „sară“
Buruiană din pădure
Să nu mai mă vezi pe lume
Buruiană din livezi
De n’ai ochi să mă mai vezi..."

Și uneori se întâmplă și această minune. Flăcăul o vede, ca și toți ceilalți, altfel decât înainte. Strălucirea ochilor, bucuria nădejdii, curajul încrederii de sine, o schimbă, o fac mai ațâțătoare. ÎI atrage fata asta cu tot felul ei nou de-a fi, îl pătrunde un fior tainic pe care nu și-l explică - și nici n'ar putea să și-l explice - și se apropie de ea. 

 

Se întâmplă însă, mai des, ca flăcăul să n'aibă habar, să pășească neșovăitor pe calea lui, spre altă fată. Atunci îndrăgostita se lasă desnădejdei, slăbește și se ofilește, sărăcește plătind „fermece", nu poate mânca și se istovește muncind. Până într-o zi când nu mai poate lăsa culcușul și mama nu mai poate ascunde nimănui că fata ei zace de tânjeală. Şi iar va spune una din ele:

„Hai, mamă, la țața"...

Dar fata nu se urnește că nu poate și de aceea țața Cocoşoaica scoboară dealul s'o descânte (Cum să fi putut „lega" flăcăul dacă era el fermecat mai dinainte?...), să-i treacă de boală și de dor, „să rămână curată, ca din cer picată, de rămnitor neatinsă, de rău nepătrunsă, de deochietor neajunsă, de moarte uitată, de Dumnezeu iertată“... 

 

Să ferească Dumnezeu să-i mai dea și ceva leacuri de înghițit ori de băut. O bagă în pământ cu zile. Dar se poate ca iubirea neostoită să ia alte aspecte mai puțin tragice. Sunt fete ce se resemnează, „se iau cu alt om" și nu se simt mai rău de asta. Altele sfârșesc prin a uita. Unele, firi răzbunătoare, se duc să-i puie cuțitul de moarte. Vrajă care costă mult de tot și se face în mare taină, căci nu e puțin lucru să omori un om! (…)”.

Sursa: revista “Realitatea Ilustrată” – numărul din 14 aprilie 1937 disponibilă în colecția digitală a Bibliotecii Centrale Universitare “Lucian Blaga” Cluj-Napoca.

Citește mai mult... »

Ouăle de Paşti - legende, credințe, superstiții

Deşi este preluat din vechile tradiţii păgâne, obiceiul înroşitului ouălor este asociat de creştini marii sărbători a Învierii Mântuitorului. De cele mai multe ori roşul ouălor de Paşte este asociat sângelui lui Hristos iar obiceiul încondeierii ouălor este pus în legătură cu întâmplări trăite de Isus în Săptămâna Patimilor: 

 

"Dintre multele legende care motivează acest obicei, explicația găsită la românii din Ardeal ni se pare cea mai frumoasă: Era în noaptea Paștelor. lsus se sculase dintre morți și, într-o strălucire cerească, umbla în jurul Ierusalimului căutând pe cel dintâi căruia să-i vestească Învierea Sa. Între aceștia, o femeie venea înspre oraș. Isus ieșindu-i în întâmpinare i-a spus: Mergi de vestește pe cei ce sunt urmașii mei că s'a împlinit Scriptura și că m'am ridicat la cer. Femeia, orbită de lumină, înspăimântată, a căzut cu fruntea în țărână, dar apoi se reculese și I-a răspuns: Dar nu mă vor crede, Doamne. Dă-mi un semn, ca să adeveresc spusele mele. Și atunci Mântuitorul, fiindcă femeia ducea ducea la oraș un coș de ouă, a roșit ouăle din coș. De atunci este obiceiul ca la Paști să roșim ouăle." ("Ilustrațiunea Română" - numărul din 15 aprilie 1928)

Prin unele locuri din Mehedinţi se spune că “în timp ce evreii duseră pe Isus la Pilat să fie judecat şi osândit şi după ce judecătorul, spălându-se pe mâini, spusese că negăsind nici o vină asupră-i nu-l poate condamna, evreii auzind, au cerut capul lui Isus, iar Pilat, întizând mâna peste ei, a spus: ‹‹De voiţi să ucideţi un om nevinovat, păcatul să cadă asupra voastră››. O ploaie de pietre a căzut asupra capului lui Isus, şi urlete grozave au răsunat. Dar, minune: toate pietrele sau prefăcut în ouă roşii.”

În unele locuri din Ardeal oamenii cred “că pe când îl duceau pe Domnul Hristos să-l răstignească”, copii evreilor aruncau cu pietre după el. Toate pietrele aruncate în Isus sau transformat însă în ouă roşii. O altă credinţă populară spune că: “pe când Simion mergea la câmp, având o pâine şi ouă albe în traistă, l-a ajuns Hristos ducându-şi crucea în spate. Simion i-a dus-o până la ogorul lui, de unde i-a dat-o înapoi lui Hristos. Mai pe urmă, punându-se la masă, n’a mai găsit ce avea, ci în loc a găsit pâine şi ouă roşii”.

Bucovinenii şi românii basarabeni cred că “după ce Hristos a fost răstignit, învațatii şi mai marii jidovilor se adunară la o masă pe care era un blid cu zeamă de cocoş şi mai multe ouă fierte. Pe când se ospătau, unul dintre ei povesti despre spusa lui Isus, că după ce va fi înmormântat, are să învie. Un altul răspunse:

- Când va învia cocoşul pe care-l mâncăm acuma, şi când se vor preface ouăle acestea în ouă roşii, atunci va învia Hristos.

În clipa aceea ouăle se făcură roşii şi cocoşul, bătând din aripi, începu să cânte.”

Prin unele locuri din Crişana se spune că “o femeie s’ar fi dus la un corifeu – unii spun chiar la Pilat – să îi deie iertare şi să scoboare pe Domnul de pe cruce, să-L îngroape şi I-ar fi dus ca cinste o corfă cu ouă, care întinzându-le lui Pilat, la o clipă s’au făcut roşii. Atunci Pilat ar fi zis: ‹‹Nevinovat sunt de sângele acestuia: voi veţi vedea!››”.

În unele sate din Bucovina se spune că “pe când Isus era răstignit pe cruce, Maica Domnului crezând că va îndupleca pe jidovi să nu-l mai chinuiască, îi duse o coşarcă plină cu ouă. Jidovii, însă, mai rău se întărâtară, şi când Hristos le ceru apă, ei îi deteră oţet şi urzici. Maica domnului puse coşarca la picioarele celui răstignit şi începu a plânge. Sângele din ranele Mântuitorului curgând peste ouă, le înroşi”. După Înviere, Sfânta Maria “cea dintâi a boit şi închistrit ouă, pe care le-a luat într’un coşuleţ cu ‹‹păsculiţi›› şi s’a dus, fericită, să-l vadă pe fiul ei. În drum, pe toţi ce-i întâlnea, îi saluta cu cuvintele ‹‹Hristos a înviat!››şi le dădea câte un ou şi o păsculiţă”.

Conform unei tradiţii alte credințe, din judeţul Vâlcea, “toate ouăle din lume, până şi ouăle de prin cuiburile păsărilor, s’au înroşit în clipa când învia Hristos.” O altă tradiţie din Crişana spune că “ouăle roşii sunt lacrimile mironosiţelor, care au stat lângă sfânta cruce sărutând-o şi vărsând lacrimi ce s-au prefăcut în ouă roşii, pe care copii se îngrămădeau să le culeagă”. Nu toate credinţele populare sunt însă legate de sărbătoarea Învierii Domnului. În Basarabia o legendă spune că atunci “când s’a născut Hristos, evreii vroiau să-l prăpădească. Sfânta Maria a fugit cu pruncul, dar era urmărită şi era să fie prinsă. Atunci a aruncat în urmă câteva ouă roşii, şi evreii le-au admirat aşa de mult, încât au uitat să o mai urmărească. Astfel, oul roşu a salvat pe Hristos”.

Sursa informaţiilor şi a citatelor: “Ouăle de Paşti – studiu de folklor” – autor Artur Gorovei – lucrare apăruta sub egida Academiei Romane – 1937

Citește mai mult... »

Fugi deochi, dintre ochi…

Una dintre superstițiile adânc înrădăcinate în conștiința poporului român – dar întâlnită și la multe alte popoare – este credința în deochi. Deochiul este privit de cele mai multe ori ca fiind o boală datorată puterii vătămătoare pe care o poate avea o privire malefică.  

 

Credința în deochi are o istorie milenară care “urcă în vremile vechi până la indieni, care numesc deochiul drichti-docha”. (1) În vechime, teama oamenilor de puterea pe care o poate avea o privire stăruitoare – admirativă sau invidioasă - era prezentă la popoare din aproape întreaga lume antică (în Franța, Polonia, Scoția) dar mai cu seama în țările din bazinul mediteranean (Grecia, Turcia, Italia, Spania) și în cele din Orientul Mijlociu.

 

 

În Italia “napolitanii dau cel mai mare crezământ jettaturei. Pliniu vorbind de vrăjitorii Iliriani, zice că privirea lor amețea și putea aduce chiar moartea. (…) În Africa (Abisinia) credința deochiului e iarăși răspândită. Un om mai de seamă, când vrea să bea, trebuie ca un servitor să-i ție înaintea ochilor o pânză ca să-l acopere de ochii cei răi. (...) Arabii cred și ei în deochi. Evreii cei habotnici merg mai departe, ei acoperă mâncarea lor și scot numai bucăți-bucăți spre a nu fi deocheați. (…) Turcii au și ei această superstițiune. Pentru ca copiii lor să nu fie deocheați, li se atârnă de cap o scufiță albastră. Spaniolii au mers și mai departe cu credința. Abatele Migne ne spune că un spaniol avea ochii atât de ageri încât uitându-se fix la ferestrele unei case, îi spărgea geamurile.” (2).

·         Citește și: Iubirea în farmece, cântece și… descântece

Românii cred că  deochiul poate fi făcut involuntar sau cu bună știință și că se manifestă îndeosebi prin dureri de cap, slăbiciune, stare de vomă, căscat continuu și febră la oameni, prin veștejire la plante și prin ”tânjeală la animale”. Ei cred de asemenea că toți oamenii pot cădea victime ale deochiului dar că cei mai expuși sunt copiii, fetele tinere și frumoase și de asemenea femeile însărcinate sau lăuze.

Metodele de a te apăra împotriva deochiului sunt numeroase. Cel mai răspândit obicei – întâlnit chiar și în zilele noastre – este acela de a purta un șnur sau o fundiță roșie la încheietura mâinii sau la gât. Se crede de asemenea că orice obiect din aur sau din argint purtat la gât, la urechi sau la mână poate să anihileze energia negativă a deochiului. Obiceiul de “a-ți scuipa în sân” sau de “a scuipa de trei ori la rând” copiii mici zicându-li-se “să nu-ți fie de deochi” e și el des întâlnit.

Tot pentru a proteja copiii împotriva deochiului românii din Moldova și din Muntenia fac pe fruntea copiilor frumoși un semn – un simplu punct sau o cruce - cu un tăciune, cu tină, cu cenușă sau chiar cu cerneală (benghi sau zbenghi):

“Benghiul se face astfel: se ridică piciorul drept cu călcâiul întors îndărăt în sus, iai cu degetele puțină tină de pe călcâi, o frămânți cu scuipat și cu frământătura aceasta îi faci copilului în frunte un punct rotund cât ține buricul degetului arătător.” (2). Acest ritual poate fi însoțit de cuvintele:

“Fugi deochi Dintre ochi, Că vine Mama, suflet îndărăt, Și cum vine te’nghite Și te prăpădește. Ce te-a făcut, Ca Dumnezeu Ce te-a lăsat,

Și tu (numele) să rămâi Luminat Și curat Ca argintul strecurat; Ca maică-ta, Ca steaua în cer, Amin!”

·         Citește și: Cântece și descântece de dragoste

Un obicei asemănător se practica încă pe la sfârșitul secolului al XIX-lea: pentru a nu fi deochiat un copil se spunea că e bine să-l lingi cu limba între ochi, să scuipi de trei ori în trei părți și să zici:

“Linge oaia mielișorul,

Ling și eu pe… (numele);

Între gene

Între sprâncene,

De deochi,

Între ochi.”

Cei care nu reușeau să se protejeze de “privirile cele rele” și erau deocheați trebuiau să recurgă la ritualuri magice destinate să vindece răul.

“Pentru a se vindeca de deochi fie pe un om sau un animal, se procedează în patru moduri:

a)   Se sting cărbuni;

b)   Se descântă;

c)   Se pun ouă la stele;

d)   Se toarnă plumb ori ceară.” (2)

Mihail Canianu descria fiecare dintre aceste practici în studiul “Din psichologia poporană: Deochiul și faptul” publicat în anul 1893:

Citește mai mult... »

Lăsata secului de postul Paștilor (datini, tradiții, superstiții)

În zilele pe care le trăim începutul postului mare – Lăsata secului – trece aproape neobservat. În alte vremuri însă, această zi de hotar dintre perioada horelor, a balurilor sau a carnavalului şi timpul reculegerii şi al rugăciunii era serbată cu fast. La ţară se organiza “ultimul joc” şi se aprindeau focuri pe dealuri. În oraşe aveau loc ultimele baluri din perioada carnavalului. Gospodinele spălau vasele cu leşie ca să înlăture “urmele de dulce”. Cele mai habotnice aduceau din pod vasele destinate anume mâncării de post. Era ziua “legării grânelor” şi a “baterii alviţei”. Obiceiuri pierdute despre care au mai rămas doar amintiri:

Foc aprins de Lăsata secului

 

Bunicii noștri credeau că norocul “vine la cel care îi întinde masa; aceasta se întâmplă la Lăsatul secului de postul Paştilor, când se crede că nu este bine să se strângă masa, ci să se lase aşa – bucate şi vin – ca să poată mânca Norocul peste noapte.” (Tudor Pamfile - studiul “Duşmani şi prieteni ai omului”).

Tot de Lăsata secului, “în Bucovina şi în Moldova, chiar în prima zi a Postului Mare, se făcea “spolocania". Ea consta din adunarea rudelor la un loc pentru a mânca numai “borşholteiu", adică borş fără nici un fel de legume, numai cu pâine sau cu mălai, pentru a se spăla gura şi gâtul de răutatea mâncărilor din ziua premergătoare. Prin Banat, prima zi de Luni din Păresimi era o zi importantă pentru mamele cari aveau copii păstori.

În această zi, “Lunea păstorilor", se făcea o turtă din făină de grâu sau din mălai pentru “Sfânta Maica Luni", pentru ca aceasta să păzească pe copiii păstori şi turmele de oi de spurcăciune, de lupi sau de alte fiare sălbatice. În această zi nici mama, nici copiii păstori nu lucrau, "căci lucrând, lupii pot ataca turma iar şoarecii mănâncă semănăturile de pe câmp.” (articolul “Obiceiuri de Paşti la români” – semnat Nicodim – publicat în revista “Ilustraţiunea română” - numărul special de Paşti 1937)

Copil păstor de altădată

 

Baterea halviței era un alt obicei specific zilei de Lăsata secului. Era de fapt un joc şi un prilej de distracţie pentru întreaga familie. Iată cum evoca Victor Bîlciurescu în volumul său memorialistic  “Bucureşti şi bucureşteni de ieri şi de azi” (1945) o bătaie a alviţei din timpul copilăriei sale:

 

“La Lăsata secului, membrii familiei sau a două-trei familii se strângeau la una din ele unde se făcea bătaia alviţei, ce consta dintr'un boţ mai mare sau mai mic de alviţă, după numărul participanţilor, boţ legat de o sfoară spânzurată de cuiul tavanului - unde de obicei se atârna lampa de gaz - şi după ce se introducea în boţ o monedă de argint sau de aur, ascunsă adânc în alviţă, ca să fie anevoie de găsit, se începea bătaia alviţei. Asistenţa făcea cerc la o distanţă bună de boţul ce atârna acum la nivelul gurii, iar gazda imprima boţului o mişcare de rotaţie ce trecea pe dinaintea participanţilor, care cu tot riscul loviturii produsă de greutatea boţului şi de viteza învârtelii lui, totuşi reuşeau să apuce cu dinţii boţul, să-i oprească rotaţia şi dacă erau meşteri, să smulgă boţului o bucată de alviţă. Apoi se imprima iar boţului mişcarea de rotaţie şi procedeul urma tot aşa în hazul general, până ce se ¡vea norocosul care prindea odată cu bucata de alviţă şi moneda de argint sau de aur. De multe ori, învârtecuşul acesta al boţului se întâmpla din iuţeală să sângereze caninii concurenţilor. Ţiu minte că unchiul meu foarte mucalit, mi-a clănţănit până la sânge dinţii, repezindu-mi boţul spre gură, cu această hazlie recomandaţie:

- Aţin-te mă nătăfleţule! Ce stai să-ţi pice para mălăiaţă în gura iui Nătăfleaţă!

Bătaia alviței 

 

O brodise ca nuca'n perete. Că numai nătăfleţ nu eram, ci dimpotrivă zburdalnic ca o sfârlează. Cu riscul de a mă lipsi de bătaia alviţei, am pândit şi eu momentul prielnic când boţul s’a apropiat din vârtej de cercul unde ne aflam noi copiii şi i-am repezit boţul cu atâta putere în nas, că l'au prididit lacrimile, întorcâdu-i zicala, s'o potrivi nu s'o potrivi, în vers:

Prinde unchiule băncuţa,

Ca să-ţi mai umfli punguţa!

Şi am zbughit-o. Ştiam că de mă prinde, în loc de bălaie de alviţă, îmi făcea spinarea tobă.”

 

Nici în lumea mahalalelor ziua de Lăsata secului nu trecea neobservată. Doar că aici lucrurile deveniseră… ceva mai prozaice: “Nu sunt de loc mulţi ani de atunci şi totuşi parcă lucrurile nu s'ar fi petrecut pe lumea aceasta... Lăsata secului! Mamă, mamă, cum se bătea halviţa şi cum se dădeau câinii în tărbacă prin Dealul Spirei, prin Mecetul turcesc, prin Raion, prin Jarcaleţ, prin Bujaverca şi mai ales prin Duşumea! Câte castroane de ciorbă de zeamă de varză se consumau şi ce bătai ieşeau, bătăi în lege, cu vânătai la ochi, cu capete sparte şi muşcături de ureche, până la sânge. Căci, cum nu se concepea nuntă fără lăutari, tot aşa nu se putea concepe lăsat de sec fără mardeală. Nu de alta, dar altfel nu era petrecerea completă!

 

Veneau finii doldora de plocoane, sărutau mâna naşilor, aşa cum era datina, se aşezau la masă şi după aceea începea baterea halviţei. Atârnau de tavan, cu o sfoară, un bolovan de halviţă, înfigeau în ea bănuţi de câte 50 de bani şi ca nişte lei se repezeau, care mai de care, să ia bănuţii doar cu gura, fără intervenţia mâinilor. Mâncau halviţa şi beau ciorba de zeamă de varză şi n'aveau nici pe dracu!

 

Tradiționala farfurie  cu mucenici

 

(…) Ce mai lucra de “Lăsata secului", Victor Talianu, „regele mardeiaşilor" de prin Filantropia! Înhăitat cu o ceată de haidamaci, toţi îmbrăcaţi cu pantaloni cu creţuri, cămăşi cu arnici, brâuri roşii, căciuli ţuguiate, veste cu găitane şi cismuliţe cu tocuri înalte şi vârfurile cât o băncuţă cutreierau mahalalele “după gagice". Sbierau cât îi ţinea gura învârtind ciomegele prin aer, trăgeau salve de pistol şi cântau acompaniaţi de armonică, d’alde “Valsul lui Victor Talianu": “lubeşte-mă Veto pe mine, iubeşte-mă că sânt nebun; căci cine mă puse pe mine, cu tine să fac amor!", “Deschide, deschide fereastra, o vorbă numai să-ţi spun" sau “Foaie verde lin pelin, hai puică la Severin!". Când s'a dus pe cea lume Victor Talianu, l-a bocit o săptămână încheiată toată “Filantropia", în cap cu amanta lui, Paulina, şi i-au făcut o înmormântare ca de prinţ. După Lăsata secului se făcea “blau" vreo două zile, aceasta pentru “revenirea în fire". (articolulul “De lăsata secului altădată… şi acum…” - semnat Ioan Massoff – publicat în revista “Realitatea ilustrată” - numărul din 20 martie 1935)

Citește mai mult... »

Zilele Babelor (capricii la început de primăvară)

Primele zile ale lunii martie, numite "Zilele babelor", aduc de cele mai multe ori cu ele o vreme capricioasă. Razele calde ale soarelui se întrepătrund cu ploaia, cu lapovița, cu ninsoarea și uneori chiar cu viscolul. 

 

 

Citește mai mult... »

De Dragobete - Datini, credițe, superstiții

În România de altădată, 24 Faur (Februarie) – ziua de pomenire a aflării capului Sf. Ioan Botezătorul în calendarul religios –  era considerată ca fiind prima zi de primăvară (“cap de primăvară”) și era numită "Ziua de Dragobete". 

 

Fiind o adevărată sărbătoare a iubirii conform tradiției populare, în ziua de Dragobete se sărutau pentru prima dată în public fetele cu băieții, împărtășindu-și astfel dragostea comunității în care trăiau („Dragobetele săruta fetele...”). De Dragobete se făceau logodne fictive sau înfrățiri între tineri. Exista credința că cei care se vor “drăgosti” în această zi vor rămâne îndrăgostiți până în primăvara următoare. Se credea de asemenea că de Dragobete păsările se strâng în stoluri ca să se împerecheze și că începând din această zi încep să își clădească noile cuiburi.

Iubirea care înflorește...

 

Să redescoperim cine este de fapt junele Dragobete, acest adevărat Cupidon dac, flăcăul uitat dar scos în ultimii ani de la naftalină pentru a fi o  contrapondere neaoșă la mult mai comercialul Sf. Valentin: „S-a emis ipoteza că Dragobetele poate fi „înrudit” cu zeii străvechi greco-romani de tipul lui Pan, care avea picioare, coarne și blană de țap, dănțuia primăvara prin pădure și, cuprins de elanuri erotice, pândea nimfele și femeile, pentru a le face partenere, în dansul ritual al dragostei. În susținerea acestei ipoteze vine faptul că „Dragobete” ar deriva din cuvintele dacice Trago = țap și Bete = picioare (pedes în latină). Prin creștinizarea Daciei, zeul păgân Dragobete a devenit reprezentant al dragostei pure, sufletești, pierzându-și atributele sălbatice, primitive, sărbătorit odată cu venirea primăverii, când natura se trezește la viață. 

 

Etimologii consideră cuvântul Dragobete ca prevenind din slava veche: dragu biti – a fi drag. Legendele spun că ar fi băiatul Babei Dochia (dar opusul ei pozitiv) și cumnatul lui Lăzărică – un străvechi zeu al vegetației - și că ar fi un tănăr voinic, frumos, iubăreț și bun, care inspira dragoste curată fetelor.” („Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri...” - Julia Maria Cristea).

Dragobetele sărută fetele...

De ziua de Dragobete se leagă o serie de obiceiuri pline de farmec, în mare parte uitate:

- De Dragobete fetele și nevestele tinere strângeau zăpadă - "zăpada zânelor" - şi o topeau, iar cu apa rezultată îşi spălau faţa şi părul în anumite zile din an pentru a-și păstra frumusețea.

- Tot în ziua de “cap de primavară” fetele și flăcăii trebuiau să arate comunității cine le era alesul sau aleasa inimii; cel care stătea singur în această zi risca să rămână singur până în primăvara următoare.

- În ziua de Dragobete nimeni nu avea voie să plângă, pentru a nu atrage  ghinionul asupra lui. Se credea de asemenea că plantele de leac care erau semănate în ziua de Dragobete căpătau puteri magice.

Cap de primăvară

 

- În satele românești, de Dragobete se organizau adevărate petreceri: “dacă era vreme frumoasă, de dimineața, frumos îmbrăcați ca la o mare sărbătoare, fetele și băieții se adunau pe grupe de vârste și porneau hăulind și chiuind de răsuna satul, strigând “Dragobetele săruta fetele...”, înspre dealurile din preajmă sau înspre pădure, pentru a culege primele flori de primăvară – ghiocei și brândușe. În timp ce fetele căutau flori, băieții strângeau uscături pentru a aprinde un mare foc, în jurul căruia se adunau, pe grupe de vârste, vorbeau, spuneau glume cu caracter erotic – dar nu cu substrat indecent – mai mult legate de simpatiile ascunse. Înspre namiază, când focurile se stingeau, fetele porneau în goană spre sat, fiecare urmată de băiatul care o îndrăgea. Dacă acesta reușea s-o prindă (și evident că ea se lăsa prinsă), avea dreptul să o sărute în văzul tuturor și erau pentru un an de zile, până la următorul Dragobete, considerați ca logodnici. Se întâmpla însă ca doi tineri să fugă după aceiași fată,și atunci ea trebuia să-și dea silința să se lase prinsă de acel pe care îl îndrăgea.” („Sărbători, tradiții, ritualuri, mituri...” - Julia Maria Cristea).

Dragobete...

 

Românii aveau așadar până nu demult obiceiuri și tradiții pline de farmec legate de o sărbătoare a iubirii. De ce atunci - chiar dacă am importat și îmbrățișat plini de entuziasm o altă sărbătoare a dragostei – să îl dăm uitării pe iubărețul Dragobete și această sărbătoare neaoș românească a iubirii? 

“Cât e iarna cu ninsoare,

Stă și doarme calda boare

Dar Sân-Toaderii pornesc.

Haide să culegem fete

Ghiocei la Dragobete

Și brândușe că-nfloresc

Și-au să iasă iarăși muguri,

Și pe câmp români cu pluguri,

Va fi cald și va fi bine

Că-ncep zilele de cresc.”

(George Coșbuc)

Citește mai mult... »